Deşi nu îmi displace confortul civilizaţiei moderne, eu trăiesc mental într-un orizont mitologic, astfel că „muncile” mele sunt în bună măsură conectate la ritmurile cosmice fundamentale. De aceea, scriu mai bine şi mai fecund în anotimpurile fertilităţii vegetale. Îmi prieşte căldura naturală a verii. Ea nutreşte solaritatea limbajului în care cred, tot aşa cum lumina vastă a acestui anotimp îmi întreţine reveriile de natură preponderent diurnă. Dar pentru scris, regimul termic privilegiat e răcoarea, care nu-i o antiteză a căldurii, ci succedaneul ei domestic. Aşadar, am scris cea mai mare parte din cele două volume Clujul meuîn ambianţa răcoroasă a biroului orientat spre nord. În vacanţă sau în week-end, scriu dimineaţa şi spre seară, niciodată noaptea târziu. Cel mai fecund e intervalul matinal, când îmi imaginez că foaia de hârtie devine o ţesătură vegetală fină şi înrourată. Fantasma e posibilă pentru că am rămas un „primitiv” care încă scriu „de mână”, iar mâna îşi are astfel propriile-i reverii tactile. În vara aceasta jubilantă lucrez la al treilea volum din Clujul meu, însă nu va mai fi atât un personaj, cât locul din care privesc în lumea largă. Se pare că de aici multe lucruri se văd altfel decât din alte părţi. Din istoria culturii, îmi plac îndeosebi momentele aurorale, vremea de început a energiilor explozive şi pline de candoare. Prin ele se actualizează reveriile mele esenţiale despre frăgezimea originară a lumii. Sînt ca nişte imagini afective ale memoriei mele onirice. Dar, în acelaşi timp, ele îmi dau şi sentimentul locuirii spirituale. Orice început devine spaţiu ocrotitor şi loc al întemeierii.

Volume: Modalităţi lirice contemporane, 1973; Poezia lui George Coşbuc, 1976; Radiografii I, 1978; Radiografii II, 1983; Scriitori contemporani, 1994; Cercul literar de la Sibiu, 1997; 2006; Dicţionar de poeţi, 1999, 2000; Efectul Echinox sau despre echilibru, 2003; Opera lui George Coşbuc, 2004; Clujul meu. Oameni şi locuri, 2006; Clujul meu. Anii şaptezeci, 2007; Clujul meu. Radiografii, 2011; Clujul interbelic. Anatomia unui miracol, 2013; Memoriale, 2014; Clujul meu. Ediție integrală, 2016; George Coșbuc, ediție critică, 2016; Efectul Echinox, ediție adăugită, 2018..
Prezent în volumele editate de Filiala Cluj, îngrijite de irina Petraș.
A semnat prefaţa la antologia Miniaturas de tiempos venideros. Poesia rumana contemporanea, Editura Vaso Roto, Madrid, 2013. Ediţie de Cătălina Iliescu Gheorghiu. Dintre clujeni, sunt incluşi în volum: Ion Pop, Dinu Flămând, Adrian Popescu, Ion Mureşan şi Marta Petreu.

Ediţii din G. Coşbuc, Ion Negoiţescu, Radu Stanca. Coautor la Scriitori Români, 1978; Dicţionarul Scriitorilor Români, 4 vol., 1995-2001; Dicţionarul General al Literaturii Române, 2004-2005.

Premiul Uniunii Scriitorilor, 2003.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

* * *
„Petru Poantă este apoi autorul unui excepţional «eseu monografic» despre poezia lui George Coşbuc, scoasă cu temeritate din muzeul şi din prejudecata istoriei literare şi adusă, printr-o valorificare critică inteligentă şi profundă, în zona sensibilităţii estetice actuale”. (Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, 1978)
„Articolele lui Petru Poantă sunt de obicei remarcabile prin două însuşiri: o pricepere evidentă a poeziei de azi; şi un stil personal, de sursă călinesciană prin „uşurinţă”, potrivit cu obiectul. Mulţi alţii se pricep la poezie, puţini scriu atât de bine despre ea. Distincţia aceasta nu e o vană subtilitate. Petru Poantă face parte dintre cei în stare să descrie ori să definească poezia într-un limbaj în acelaşi timp critic, exact, şi adecvat la textul liric” (Nicolae Manolescu, „Radiografii”, în „România literară”, nr. 4, 1979).
„Ca un detectiv ce procedează în răspăr, folosind adică inducţia în locul deducţiei, criticul [Petru Poantă] caută şi găseşte în particularul unei cărţi axul unei opere, recenzia devine astfel portret, aplicarea la obiect e dublată de adâncirea în esenţial, iar analiza ratifică sinteza.” (Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, 1995)
Petru Poantă postdecembrist se îndreaptă spre o sociologie culturală a provinciei, ingenioasă în reconstrucţia unei atmosfere sau a coerenţei unui grup, folosind totodată, într-un context nou, instrumentele criticului literar. Apar astfel, cu această "filosofie" de reconstituire a atmosferei estetice a unui grup literar, două eseuri minunate prin conturarea liniilor de forţă, a legăturilor cu epoca şi prin detaşarea unor portrete: Cercul literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar (1997, cu ediţia a doua în 2006) şi Efectul "Echinox" sau despre echilibru (2003). Din aceleaşi intenţii s-au născut şi primele două volume, consacrate de critic oraşului în care trăieşte din 1965, când devenea student: Clujul meu. Oameni şi locuri. O istorie subiectivă a Casei de Cultură a Studenţilor (2006) şiClujul meu. Anii şaptezeci (2007), ambele apărute la Casa Cărţii de Ştiinţă, cu promisiunea unor continuări. Dacă primii doi Petru Poantă vor dispărea sau numai se vor estompa din ce în ce mai mult cu timpul, cel de-al treilea Poantă va rămâne, cu siguranţă, multă vreme în memoria noastră. (Ion Simuţ,„În căutarea Clujului pierdut”, în România literară nr. 37/2007)
 „Exersat mai cu seamă în interpretarea poeziei, Petru Poantă scrie, cu aceeaşi ştiinţă febrilă a decupării detaliului semnificativ şi a înscrierii lui într-o sinteză memorabilă, despre proză sau critică literară. Figurile scrisului său nu sunt niciodată singure, izolate, ci aşezate într-o societate valorantă, cu vecinătăţi şi interferenţe cartografiate meticulos. De aceea, remarcabile, mai ales, portretele de autor care trădează o secretă disponibilitate de moralist: un soi de Jiquidi al verbului critic ilustrând „vieţi paralele”. Biografia autorului comentat este recepţionată în datele ei istorice, colorată afectiv, cu abia disimulate accente sentimentale – criticul, deşi, în varianta orală a manifestării sale, gata oricând să lanseze săgeţi acide, este întotdeauna „de partea” autorului: înţelege, cântăreşte, moralizează fin, împrumută câteodată rădăcini, găseşte fiecărui detaliu biografic locul firesc şi legitim, ori măcar legitimabil, în opera însăşi. O generozitate critică inepuizabilă mascată de ironie şi de o „agresivitate” mai degrabă calamburescă, îndrăgostită de propriile performanţe. Petru Poantă are tenacitatea, instrumentele şi dăruirea unui explorator. Actul său critic este în stare să împlânte fanioane personalizante şi în ţinuturi care par, la prima vedere, ale nimănui. Ultima secţiune a noii sale cărţi reuneşte câteva pagini excepţionale. Mini-eseurile cu pretexte adesea umile – cărarea, iarba, mâna în şold – construiesc grădini suspendate ale ideii, meditaţii surprinzătoare proiectate în durata lungă a istoriei, crochiuri de ontologie şi sociologie. Eliberat de rigorile impuse cronicarului, cel mereu „sub vremi”, Petru Poantă este, atunci, scriitorul. Cuvântul său se desfată orânduind feţe ale lumii.” (Irina Petraş, Literatură română contemporană. O panoramă,2008).
Primul cronicar al revistei „Echinox“, Poantă şi-a exprimat repede preferinţa pentru critica de poezie, devenind unul dintre comentatorii-reper ai fenomenului poetic la zi. Treptat, insa, activitatea lui s-a desfăcut in trei direcţii (nu foarte divergente): critica la zi a poeziei (dar nu numai, deşi masiv preferenţial), cercetarea literară de tip istoric-eseistic şi o literatură confesivă la marginea eseului sau, mai degrabă, o eseistică la marginea confesiunii. Cartea de debut, „Modalităţi lirice contemporane“, e o sinteză care-şi propune să contureze principalele direcţii în care se structurează poezia română postbelică. […] „Direcţiile“ lui Poantă reprezintă, de fapt, nişte tipologii de discurs poetic şi temperament vizionar (sau doar creativ) şi suma lor urmează să dea o imagine coerenta a mişcării poetice, să disciplineze „haosul“ efervescent al actualităţii. Principiul de fond se revendică de la „stabilirea genezei formelor“ şi, dacă nu o istorie, măcar o dialectică a formelor subîntinde toată expertiza de poezie a lui Poantă (Al. Cistelecan, „Portret în cărbune”, în „Cultura”, 26 iulie 2010).
Efectul «Echinox» sau despre echilibru, tipărită în 2003, scurtă istorie, dreaptă ca judecată critică, dar şi vibrând de o participare afectivă ce se lasă percepută şi la suprafaţa paginii, şi în filigranul ei. Despre gruparea «Echinox», Petru Poantă scrie cu mintea şi cu sensibilitatea participantului la o operă culturală la care se ştie părtaş, conştient de însemnătatea ei în contextul cultural naţional, însă nu cedează nicio clipă tentaţiilor părtinirii. Echilibrat este şi discursul său critic-evocator, care face încă o dată proba onestităţii intelectuale, a unei prietenii  căreia i-am asociat, toţi echinoxiştii, atributul exigenţei. O exigenţă întâi de toate estetică, desigur, dar şi una etică, decisivă în peisajul adesea tulburat şi poluat al lumii prin care  am trecut. «Libertatea de a trăi estetic», într-un spaţiu protejat de propriile norme intelectuale şi morale, evocată în paginile cărţii, este emblema sub care se situează aici şi s-a aşezat mereu scrisul lui Petru Poantă.(Ion Pop, „Un gând pentru Petru Poantă”, în „Steaua”, nr. 9-10, 2013)
Petru Poantă a fost unul dintre principalii fondatori ai revistei Echinox, cea mai importantă şi longevivă publicaţie studenţească din vremea comunismului. […] Debutează aici ca titular al Cronicii literare (talonat doar în câteva numere de Marian Papahagi) […]Exercită rolul de “judecător” unic în limitele acestei rubrici până la sfârşitul facultăţii, în 1970, de unde trece, fără alt stadiu intermediar, la cronica revistei Steaua, devenind redactor (până în 1990). De pe atunci, el s-a specializat în comentariul poeziei (deşi demonstrează că nu-i lipseşte aplicaţia pentru proză sau critică), domeniu unde talentul său se manifestă plenar. Este teritoriul în care criticul se simte în largul său şi pe care îl domină fără eforturi deosebite. Exprimarea fluentă, dexteritatea asociaţiilor, afirmarea sau infirmarea categorică a valorii/nonvalorii denotă cultura de profunzime a comentatorului, căruia nici unul dintre instrumentele criticii moderne nu-i este străin (Nicolae Oprea, „Primul cronicar al Echinoxului”, în „Argeş”, nr. 10, octombrie, 2013)
În semantica eseului, focarele persistent iradiante rămân „starea de urgenţă” şi „acţiunea catalitică”. Ultima vizează, după Sibiul propriu-zis, Universitatea, Cenaclul, Profesorii – „figura tutelară” (Blaga), „personalitatea placentară” (H. Jacquier). Criticul recompune o fremătătoare ambianţă intelectuală îmbibată de autoritatea câtorva prezenţe, „pe cât de inefabile, tot atât de implacabile”, făcându-ne părtaşi la „fierberea” unor „otrăvuri încântătoare de idei”. În portretizarea discipolilor, aforismul critic, marca stilului Poantă, concurează cu ironia intelectuală netă […] Fervoarea problematizării, cu accente profesorale discrete, precum şi cascada nuanţărilor disociative dau speculaţiei intelectuale avânt iar stilului tranşanţă catifelată şi-o prestanţă cald-comunicativă. E evident că subiectul şi-a găsit în dl. Petru Poantă, critic de fibră lovinesciană, interpretul potrivit. Trăsături ale acestui stil critic, recognoscibile pentru cine i-a citit Radiografiile încă din 1978 (fineţea conturelor de „figurine”, pregnanţa „ideii centrale”, elipticitatea expresiei), se regăsesc în „schiţele” rapide din prezenta carte. (Doina Curticăpeanu)
[În Clujul meu,] construcţia pare să respecte principii orientale, feng shui, căci lasă curenţii de aer să circule nestingheriţi printre plămădirile solide şi printre curenţii fluizi ai Someşului unei imaginaţii reconstitutive cu un ton distinct în ambianţa culturală actuală. Uneltele arhitectului-constructor, hârtia, stiloul, cerneala, funcţionează din plin, inspirat. Iar Petru Poantă ştie din plin ceea ce ne lasă şi pe noi să aflăm: oraşele nu sunt numai zidărie, penumbră a caselor, magistrale şi trafic. Oraşele sunt şi ecoul tipărit al cuvintelor, sau sunetul neauzit, ci văzut, al vocabulei pe care o îngânăm sau care ne îngână mult timp după aceea. De nu cumva ne şi precedă, fiindcă, oricum, nu o dată, rămâne şi după ce noi am trecut. (Ovidiu Pecican)

 

 
 
Referinte critice:

Laurenţiu Ulici, „Prima verba“, Bucureşti, 1973; Al. Dobrescu, în „Convorbiri literare“, nr. 1/1974; Nicolae Manolescu, în „România literară“, nr. 52/1976; Radu G. Ţeposu, în „Echinox“, nr. 1/1977; Mircea Iorgulescu, „Scriitori tineri contemporani“, Bucureşti, 1978; Mircea Zaciu, „Alte lecturi şi alte zile“, Bucureşti, 1978; Nicolae Manolescu, în „România literară“, nr. 4/1979; Dan C. Mihăilescu, în „Tribuna“, nr. 49/1980; Mircea Tomuş, „Mişcarea literară“, Bucureşti, 1981; Gheorghe Grigurcu, „Critici români de azi“, Bucureşti, 1981; idem, „Între critici“, Bucureşti, 1983; Florin Mugur, în „Flacăra“, nr. 48/1983; Tania Radu, în „Flacăra“, nr. 32/1983; Radu Săplăcan, în „Astra“, nr. 9/1983; Valentin Taşcu, în „Steaua“, nr. 11/1983; Ion Vlad, în „Tribuna“, nr. 28/1983; Gheorghe Grigurcu, în „Familia“, nr. 3/1984; Laurenţiu Ulici, „Literatura română contemporană“, Bucureşti, 1995; Doina Curticăpeanu, în „Familia“, nr. 1/1998; Mircea Muthu, în „Dicţionarul Scriitorilor Români“, M-Q, Bucureşti, 2001; Daniel Cristea Enache, „Concert de deschidere“, Bucureşti, 2001; Irina Petraş, „Panorama criticii literare româneşti“, Cluj, 2001; Nicolae Manolescu, „Literatura româna postbelică“, III, Braşov, 2002; Dumitru Micu, „Scurtă istorie a literaturii române“, IV, Bucureşti, 2002; Pavel Azap, în „Tribuna“, nr.23/2003; Marta Petreu, în „Apostrof“, nr. 11/2003; Nicolae Oprea, „Literatura Echinoxului“, Cluj, 2003; Diana Adamek, „Transilvania şi verile cu polen. Clujul literar în anii ‘90“, Piteşti, 2003; Aurel Sasu, „Dicţionarul biografic al literaturii române“, Piteşti, 2006; Valentin Taşcu, în „Dicţionarul general al literaturii române“, P-R, Bucureşti, 2006; Al. Cistelecan, „Diacritice“, Bucureşti, 2007; Irina Petraş, „Literatură română contemporană. O panoramă”, Bucureşti, 2008; Marian Popa, „Istoria literaturii române de azi pe mâine“, II, Bucureşti, 2009; Al. Cistelecan, în „Cultura”, 26 iulie 2012.