(n. 23 noiembrie 1950, Bistra, judeţul Alba). Poetă.
Studii liceale.
A colaborat cu versuri la revistele Tribuna, România literară, Vatra.
Volume:
Exerciţii de normalitate, 1992; Sanatoriul exilaţilor, 1994; Esenţa uitării, 1996; Oglinzi de fier, 2002; Actorul, 2006; Dincolo de departe, 2007; Marginea lucrurilor,2008; Iată, mă-ncumet, 2009.
Membră a Uniunii Scriitorilor din România.
* * *
„Poezia Mariei Jorj este o obsedantă confesiune, intr-un limbaj adeseori emfatic şi preţios şi in care rostirea oraculară alternează cu dicţia abstractizantă, de natură aforistică. Avem de-a face insă cu o confesiune presantă şi enigmatică, un fel de spovedanie aluzivă, al cărei sens constă nu atât in eliberarea de păcat, cât in provocarea unor stări dramatice. Un complex al frustrării, conjugat cu unul al vinovăţiei fecundează melancolia acestui lirism întunecat, dar care răzbeşte silnic la expresia adecvată.” (Petru Poantă, Dicţionar de poeţi, Clujul contemporan.)
“Pentru Maria Jorj, momentul privilegiat (singurul care merită recuperat) este cel auroral (corespunzând Genezei), dinaintea căderii in păcat („să se întoarcă in sine ziua de naştere a lumii”) şi, in plan personal-uman, dinaintea căderii in memorie: „Am nevoie de sărăcia anilor de dinaintea aducerii aminte”. Starea lirică, devine, atunci, nocturnă nostalgie in expansiunea avansând (sau, poate, regresând) spre orizonturile neprihănite şi nelimitate ale Sacrului: „Această nostalgie înaintează noapte de noapte [...], ca o apropiere a sfintelor depărtări fără margini”. Ispita (şi, desigur, superbia) cunoaşterii şi autocunoaşterii este atât de nemăsurată, încât momentul propriei extincţii se proiectează, într-o invocare a divinităţii, ca un act cognitiv, al eului poetic ambiţionând decriptarea misterului morţii, în chiar manifestarea sa, ineluctabilă: “Ar trebui, Doamne, / să mă primeşti ca pe un fluture de noapte care se stinge / descifrând / o lumină arzătoare”. (Dan Damaschin, Prefaţă la volumul Iată, mă-ncumet) .
mariajorj@ymail.com
www.imahouse.ro
Membră a Uniunii Scriitorilor din România.
* * *
„Poezia Mariei Jorj este o obsedantă confesiune, intr-un limbaj adeseori emfatic şi preţios şi in care rostirea oraculară alternează cu dicţia abstractizantă, de natură aforistică. Avem de-a face insă cu o confesiune presantă şi enigmatică, un fel de spovedanie aluzivă, al cărei sens constă nu atât in eliberarea de păcat, cât in provocarea unor stări dramatice. Un complex al frustrării, conjugat cu unul al vinovăţiei fecundează melancolia acestui lirism întunecat, dar care răzbeşte silnic la expresia adecvată.” (Petru Poantă, Dicţionar de poeţi, Clujul contemporan.)
“Pentru Maria Jorj, momentul privilegiat (singurul care merită recuperat) este cel auroral (corespunzând Genezei), dinaintea căderii in păcat („să se întoarcă in sine ziua de naştere a lumii”) şi, in plan personal-uman, dinaintea căderii in memorie: „Am nevoie de sărăcia anilor de dinaintea aducerii aminte”. Starea lirică, devine, atunci, nocturnă nostalgie in expansiunea avansând (sau, poate, regresând) spre orizonturile neprihănite şi nelimitate ale Sacrului: „Această nostalgie înaintează noapte de noapte [...], ca o apropiere a sfintelor depărtări fără margini”. Ispita (şi, desigur, superbia) cunoaşterii şi autocunoaşterii este atât de nemăsurată, încât momentul propriei extincţii se proiectează, într-o invocare a divinităţii, ca un act cognitiv, al eului poetic ambiţionând decriptarea misterului morţii, în chiar manifestarea sa, ineluctabilă: “Ar trebui, Doamne, / să mă primeşti ca pe un fluture de noapte care se stinge / descifrând / o lumină arzătoare”. (Dan Damaschin, Prefaţă la volumul Iată, mă-ncumet) .
mariajorj@ymail.com
www.imahouse.ro