Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară











Marius ŢION

Data nașterii : 1977-07-08


Nu exista Manuscris _ _ Marius ŢION












(n. 8 iulie 1977, Cluj-Napoca). Poet. Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj Napoca, secţia Pastorala. Masterat în sociologie. Debut absolut cu poezie, în 1997, în revista Tribuna.

VolumeLa poarta umilintei, versuri, 1998; Vecernia iubirii, versuri, 2005; Dimineaţa salvată, 2008.

* * *

Marius Ţion este descendentul unei familii de cărturari, bunicul său, pictorul şi poetul Al. Ţion, fiind membru al „Cercului Literar de la Sibiu”. Tînărul poet, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, debutează în 1998 cu volumul La poarta umilinţei, urmînd ca abia în 2005 să publice Vecernia iubirii şi în 2008 Dimineaţa salvată. Distanţele acestea sînt dovezi ale exigenţei. Creşterea e constantă de la o carte la alta, atît stilistic cît şi sub raportul intensităţii lirice. De fapt, rămîne impresia că autorul scrie doar sub presiunea unei experienţe afective coagulante, ultimele două volume avînd astfel o anume coerenţă a „obsesiilor revelatoare”. Apoi, să precizez din capul locului că poezia lui nu consonează cu tendinţele dominante din cîmpul literar actual; nici o intersecţie cu mizerabilismul, biografismul prozaic, respectiv cu „autenticismul” promoţiei 2000. El se află în siajul unui neomodernism îmblînzit prin întoarcerea eului confesiv şi conectat la sensibilitatea metafizicului. Secvenţial, îndeosebi în Vecernia iubirii pare a se revendica de la tradiţionalismul ortodoxist, dar asta mai degrabă prin frecventarea unui repertoriu lexical specific /utrenie, vecernie, mănăstire, schit, monah etc./ sau prin cîteva aluzii la miturile creştine. Altminteri, criteriul poeticului îl constituie lirismul, cu accentul pe limbajul semnificant şi sugestiv. Există, desigur, un sentiment difuz al sacrului în imaginile transcenderii din cotidianul imund ori în reprezentările neliniştitoare ale misterului existenţial. Însă rareori invocarea divinităţii are accente psalmice, iar atunci cu ecouri vagi din „pustia” lui Ioan Alexandru. „Şi cîtă putrezire în mine/ ca într-un măr tîrziu/ şi parcă-n oasele pustiei/ trupul transpare străveziu. // Spală-mă Doamne,/ să văd cît eşti de viu!” Mai intens lirice sînt stările de melancolie crepusculară, unde un anume caligrafism al conciziei şi ambiguităţii aminteşte de stilistica lui Trakl: „Din lumea tăcută şi rece a veşniciei /răsună glasul …/ în noiembrie, mă invadează pustiul. // Aburul serii…/ steaua albastră renaşte,/în privirea ta/ s-a ascuns răsăritul.// E linişte cu adevărat/ şi chiar de-i tîrziu/ întrezăresc o minune:/ buzele să-mi ating de inima ta!” Sensibilitatea dominantă e una deceptivă, dar diluată uneori de o anumită încrîncenare a obscurizării abstractizante, respectiv de un metaforism artificios şi preţios. Dacă o asemenea imagine este într-adevăr vibrantă: „De ziua ta, răsăritul se închină precum un preot/ în faţa potirului”, aici triumfă artificiozitatea: „Sînt atras în savoare de fluturi / cînd furtuna-mi întinează / simţirea” sau: „Căldura fierbinte a regăsirii/ devine ecoul eternelor mele trăiri”. Stîngăciile dispar în volumul următor, Dimineaţa salvată. Expresia se laminează într-un fel de notaţii lapidare şi vibrante afectiv. Concizia versurilor şi ecartamentul denivelat dintre imagini creează tensiuni sugestive poetic, ele fiind totodată probe ale unei bune dexterităţi moderniste. Sensibilitatea cristalizează şi acum într-un registru grav şi melancolic, cu reverii autumnale sau iernatice, saturate de tristeţe, precum într-o evocare solemn-funebrală a tatălui /Cîntec de ianuarie/ ori în acest scenariu ritualic în care efectul constă în stranietatea atmosferei: „Lumînări roşii/ aprind/ aleile tristeţii. // Morţii valsează/ în dricul/ uitării. //Muşcaţi de frig/ lăutarii tropotesc/ pe morminte.// Deasupra cimitirului galben,/ pluteşte suplă / moartea”. /Noiembrie/. Stările extatice sînt transcrise auster, într-o sintaxă minimală şi stilizată: „Din arborii cereşti,/ luna mă primeşte/ cu ochi de gheaţă:// În dimineaţa albă, / adăpostit de rouă/ veghez răsăritul”. /Iluminare/ . Sentimentul dezolant al singurătăţii se combină cu sentimentul absenţei ambigue, a sacrului sau a fiinţei iubite, în aceeaşi caligrafie rapidă şi intensă: „Vîntul. Uşile lovesc pustiul,/ fiecare izbitură, o piatră grea/ peste inimă.// Eu, tot mai îndepărtat/ precum amintirea ta” /Asfinţituri/. Nu lipsesc nici aici cîteva referinţe biblice, cu speculaţii asupra unor anume motive, însă poezia, în ansamblul său, nu e una religioasă, în sensul tare al cuvîntului. Însuşi „crezul” poetic pare mai curînd eretic: „Iubesc poezia / ca pe o curtezană/ la care mereu mă întorc/ istovit”. (Petru POANTĂ,)
 

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară