(14 mai 1947, Cluj – 24 iunie 1973, Cluj). Critic literar. Liceul „Gh. Bariţiu” (1965) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş–Bolyai” din Cluj (1970). Face parte din grupul originar Echinox. Redactor la Echinox (1968–1973) şi unde va debuta, semnând şi Lia Negru. Redactor la „Studia Universitatis «Babeş–Bolyai»”. Colaborează la „Amfiteatru”, „Ateneu”, „Steaua”, „Tribuna”, „Viaţa studenţească”. Volumul postum Pagini de critică (1988), alcătuit de Marian Papahagi.

 Au scris despre ea: Dinu Flămând, Marian Papahagi, Eugen Uricaru, Marcel Runcanu, Aurel Şorobetea, Adrian Popescu, Adriana Babeţi, Ioana Bot, Val Condurache, Gh. Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Carmen Varfalvi-Berinde, Irina Petraş, Nicolae Oprea, Petru Poantă, Constantin Hârlav.

Dispariţia prematură a frânt evoluţia unui talent „de superioară înzestrare” (Ioana Em. Petrescu), Olipia Radu fiind un critic ce s-a ilustrat convingător prin eseurile, cronicile şi recenziile risipite în paginile publicaţiilor la care a colaborat. Aşa încât restituirea scrierilor sale în volumul Pagini de critică (1988), alcătuit de Marian Papahagi, este considerată „o ediţie îndelung aşteptată”, „un act de dreptate” şi „un act necesar mişcării ideilor, în critica actuală” (Ioana Bot). Comentatorii observă, pe temeiul textelor, o preferinţă pentru interpretarea prozei, evidentă atât în eseuri succinte şi pătrunzătoare, ca Spiritul epopeic, Paradoxul povestirii sau Arhetipuri ale personajelor sadoveniene, cât şi în studiul, de altă anvergură, intitulat Surse ale fantasticului în proza românească. (Constantin Hârlav)

În universul masculin al grupării originare, o prezenţă feminină:Olimpia Radu. […] Venea dintr-o familie de intelectuali clujeni care făcuse parte din lumea bună a oraşului. Tatăl fusese deţinut politic în anii ’50, fapt ce-i conferea tinerei urmaşe paradoxalul prestigiu al unui destin ostil. Dar Pia îşi camuflase acest aspect al biografiei, lipsindu-i psihologia de victimă şi vocaţia melodramei. S-a consacrat cu dezinvoltură unui prezent care-i promitea, ca o revanşă, afirmarea rapidă. Prin anul doi, devenise vedeta Facultăţii de Filologie şi asta îndeosebi şi paradoxal printr-un nonconformism care avea principalele ingrediente ale conformismului universitar. În absenţa unei ideologii feministe, afişa un anume comportament „băieţos”, căruia îi dădea chiar o uşoară tentă misogină. Urmărea conştient instituirea unui model de seducţie prin inteligenţă, însă nu negîndu-şi feminitatea, ci rezervînd-o unor disponibilităţi hedoniste. Mereu exuberantă şi de o jovialitate ironică, ea a creat în ambianţa clujeană a vremii imaginea femeii teribile, avangardiste: decomplexată sexual, anti-sentimentală, „individualistă“ şi sarcastică; cultivată, în acelaşi timp, şi cu un dezvoltat simţ al parvenirii sociale. Marea ei provocare a fost să le impună celorlalţi recunoaşterea sa prin superlative. […] Cam tot ce a rămas de la ea a fost adunat de către Marian Papahagi în volumul Pagini de critică (1988), aproximativ 200 de pagini de texte ale autoarei: articole, cronici, lucrări de seminar (majoritatea publicate în revistele Echinox, Steaua şiAteneu ) şi un amplu studiu inedit (lucrarea de diplomă): Surse ale fantasticului în proza românească. Acesta din urmă, elaborat pînă în primăvara lui 1970, e, în tema respectivă, o premieră în istoriografia românească şi dezvăluie atît aptitudinea teoretică a criticului, cît şi subtilitatea analitică. Dar, recitind-o acum, constat că ceea ce o deosebea net de noi era o foarte sigură conceptualizare a limbajului şi cultura subînţeleasă a frazei sale. Aproape nimic din impresionismul unui începător. Moda călinescianismului a lăsat-o indiferentă, însă în rigoarea exemplară a discursului ei regăsesc cu emoţie discretul entuziasm al locuirii în literatura română, acea vibraţie invincibilă a unei ambianţe în care devenise posibilă cristalizarea unor mari reverii creatoare. (Petru Poantă)

Olimpia Radu a fost, în toată scurta ei existenţă, nu o promisiune ci o certitudine. Era genul de om în preajma căruia te simţi mai nobil şi mai inteligent, pentru că mintea şi omenia lui sînt iradiante. Avea o înţelepciune fermecător îmbinată cu tinereţea ei cuceritoare, un echilibru matur şi reflexiv, o comunicat vitate contagioasă şi spontană. Adolescenţi plini de orgoliu şi energie, credeam în acelaşi timp că viaţa înseamnă, mai presus de orice, literatură, cultură, scris. Ne întîlneam zilnic cu toţii, în eleganta sală de lectură a Bibliotecii Centrale Universitare (o clădire ce cuprindea şi alte încăperi frumoase, trezindu-i unuia din profesorii noştri de mai tîrziu, atunci departe, imaginea unui club englezesc), la cursuri, în jurul meselor de la „Arizona' sau la cenaclu, comentînd evenimentele sau cărţile zilei cu patimă şi candoare şi avînd sentimentul grizant că lumea începe şi se termină cu noi. (Marian Papahagi)