(Cocean Pompei; n. 15 august 1950, Târlişua/Bistriţa-Năsăud). Poet. Facultatea de Geografie a UBB Cluj (1973). Doctor în geografie, 1980. Premiul Simion Mehedinţi al Academiei Române, 1997. Debut absolut în Familia, 1973, cu versuri. Debut editorial în Caietul debutanţilor, 1977.
Volume: Arcul voltaic, versuri, 1986; Jocul cu umbra, versuri, 1994; Starea de labirint, versuri, 1995; Floarea de rouă, versuri, 1998; Deltele memoriei (antologie), 2004; Vânt pieziş, 2006; Lăsarea la vatră, 2010; Antologia Inorogul si oglinda (2015).
Colaborări la antologiile editate de Filială
.
* * *
Gavril Pompei ni se prezintă ca un poet matur, cu un profil general schiţat pe linii ferme, pe latura unei lirici de meditaţie (ce nu evită totuşi notaţia lapidară sau sugestiv-metaforică) asupra condiţiei existenţiale într-un spaţiu de perspectivă intelectualizat, uşor abstract, unde însăşi poezia se defineşte ca o decantare, ca o rafinare de esenţe pure (Constantin Cubleşan, 1994)
Deloc amatoristic, Gavril Pompei surfizeză cu nonşalanţă prin imaginarul agitat al liricii moderne. Pare destul de bine familiarizat cu convenţiile ei, pe care şi încearcă să le desluşească într-o remarcabilă poezie a poeziei...(Petru Poantă, 1999)
Gavril Pompei e un poet discret, rămas pe dinafara oricărei generaţii. După vîrstă s-ar fi putut afilia fie seriei ’70, fie generaţiei ’80; după debut, ar fi căzut în plină ascensiune optzecistă; după poetică, nici o apropiere nu e relevantă. Poetul e credincios mai degrabă unui principiu de devoţiune interioară care ignoră metamorfozele rituale şi imediate ale poeziei, mizînd pe fidelităţi structurale şi pe afinităţi de tipologie vizionară. Singurătatea lui se ridică în umbra lui Blaga, dar nu mai puţin în – şi din – siajul somptuoaselor reportaje genezice doinaşiene (Al. Cistelecan, 2004)
Semnul, obsesiv, terorizant, sub care stă poezia acestei cărţi (Lăsarea la vatră, n.n.)este clepsidra... Primul poem al cărţii (Pisc), şi ultimul poem (Cupa Nadirului) sunt scrise în aşa fel încât redau grafic forma unei clepsidre întoarse... Periodic, într-o cinetică halucinantă, contrariile îşi schimbă locul. Construcţia volumului e ingenioasă. Ea salvează şi dă coerenţă diversităţii stilistice şi tematice a poemelor, căci cartea reuneşte poeme cu şi fără rimă, poeme grave şi jucăuşe, pentru copii, poeme ample şi vitaliste ori strânse în chingile formei fixe, ale expresiei sentenţioase, aforistice. Dar, fiecare poem poate fi citit şi integrat în intenţia poetului de a construi din piese diverse, piese care nu se mai „imbrică”, un mare puzzle în destrămare. Astfel că teza generală a cărţii trasează prin amalgamul poemelor linii de sens ce-l transformă într-o construcţie coerentă şi bogată.(Ion Mureşan, 2010)
,,Se-închide lumea ca o carte veche”. Poemele lui Gavril Pompei au fost atent întâmpinate de critica literară încă de la debut, dar de fiecare dată sub prejudecata ivirii lor pe un sol oarecum impropriu, autorul fiind înalt profesor de geografie, aşadar om de ştiinţă. Comentatorii înregistrau mai întâi rigoarea, un anume ermetism, intelectualitatea rece, închiderea în formă şi, mult mai rar, lăsarea în voia stărilor tradiţional poetice. Fiorul şi înfiorarea păreau excesiv ţinute în frâu de concentrarea pe euritmii cristaline […]. Silit să adopte ,,disciplina finitudinii” (cum o numea Liiceanu), cea care îţi spune clipă de clipă că ai un timp limitat, că eşti vremelnic, poetul nu mai e de-acum ,,savantul” care se dedă poeziei în rebele clipe de răgaz, ci omul faţă în faţă cu sine, căzut în singurătatea destinală a muritorului, cu acces la un verb tot mai vibrant, căci, legăturile cu afara fragilizându-se ameninţător, îi rămâne spunerea de sine pe marginea hăului, cea mai autentică dintre situările fiinţei […]. Această cezură brutală a morţii iţite brusc sub reflectoare, în cutremurătoare vecinătate, împarte poezia lui Gavril Pompei în două zone distincte, ambele ale fericirii…Poezia de până la ea e una a exultării conţinute, a elementelor colecţionate în poeme ale seninătăţii, ale bucuriei cal-simfonice, ale inocenţei […]. Experienţa confruntării cu moartea nu devine subiect de prelungi disecţii, nici exerciţiu de ars morendi […] Apariţiile morţii în poemele sale sunt de fiecare dată vag-aluzive, versurile compun tapiserii în care se strecoară fire negre, umbrele se aglomerează pe spaţii mici, dar totul se întâmplă cu o eleganţă controlată, de salon, şi cu mici indiscreţii pâlpâind în discreţia cea mare […] Totul se petrece ,,cum ai privi amurgul prin fereastră” […].Irina Petraş (2015), Prefaţă la volumul Inorogul şi oglinda
Gavril Pompei – Inorogul şi oglinda. […] Deopotrivă om al catedrei şi al poeziei, Gavril Pompei investighează latura fenomenologică a lucrurilor prin acest dublu demers: unul al observatorului lumii obiectuale şi altul al adîncirii în imaginarul simţualist al fanteziei lirice. Cele două domenii fuzionează şi se întrepătrund într-un admirabil discurs al stărilor plurivoce, creind un spaţiu sensibil de liberă exprimare creatoare, de veritabilă confesiune şi meditaţie asupra lumii prin care se potenţează şi se aureolează substanţa comunicării unui indicibil existenţialist […]. Asumîndu-şi calitatea de „scrib” (a debutat în 1973 în „Familia”), Gavril Pompei trăieşte … în interiorul unui univers liric pe care şi l-a construit cu migală şi înţelepciune, dînd seama de etapele unor deveniri interioare semnificative. De la Arcul voltaic (1986) pînă la Întoarcerea lui Dante (2011) şi Noduri şi alegorii (2014), poezia sa mărturiseşte o nemaintîlnită dorinţă de armonie şi graţie interioară, o trăire aparte a miracolului existenţial de fiecare zi, reliefat în beatitudinea unor stări panice, agreste şi divinitorii, a transcrierii experienţei de a fi realizat „o introducere suavă în anatomia materiei”. Refuzînd programatic starea ludică sau cea suprarealisto-onirică şi parabolică, poezia sa aspiră spre o formulă poetică plină de supleţe şi claritate semantică, abordînd un limbaj ceremonios, solemn, sculptural, pendulînd între un optimism contagios şi un pesimism visceral, plasîndu-se la egală distanţă dintre hiper-realismul configurativ şi vizualul picturalizat. Hrănindu-se în chip esenţial din izvorul trade ţionalist al lirismului interbelic, ea capătă conturul unui „neomodernism îmblînzit”(Petru Poantă) […]. Mircea Popa, Făclia, 17 noiembrie 2015
Un poet care şi-a atras timpul de partea sa. […] Puţini scriitori, în literatura noastră, dar dintre cei mai expresivi, se exprimă atât de mult prin simboluri şi prin alegorii, fac atâtea aluzii mitologice ori livreşti precum Gavril Pompei. […] Poetul clujean excelează prin cultură, prin echilibru, de aceea nu este mai sentimental decât raţional, nici invers. Se mişcă, stăpân pe mijloacele sale de exprimare, între gravitatea poeziei existenţiale şi umorul celei ludice, dar în toate ipostazele fără excese. Viziunea sa tragică nu capătă accente sumbre, iar cea satirică nu alunecă în burlesc. Fără a fi epigonul vreunei mişcări poetice, este, deopotrivă, romantic şi clasic, modernist şi parnasian. Intruziunile livreşti şi frazeologia academică îl apropie de ermetism, euritmiile – de cântecul orfic. […] Iuliu Pârvu, Tribuna, 16-31 mai 2016
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.
PUNCT PE HARTĂ
decât pâcla coborând insidioasă
poate un atol cu lagună de mărgean,
o faleză cu rododendroni inundată
oricum, altceva decât igrasia
unui timp stătut în propria-i nevolnicie.
Îţi doreşti un punct pe harta destinului
unde ard încă dorinţele
unde dă în pârg răzvrătirea de-a fi cariatidă
speri (doamne, ce stare ingrată !)
că acel punct totuşi există
că acele dorinţe pot deveni torţe
că acea nebunie poate înflori evlavie.