(pseudonime: Gary Luck, Keneth Darein; 9 martie 1942, Sânmihaiu-Almaşului). Poet şi prozator. Facultatea de Filologie a UBB Cluj.

Volume: Poduri suspendate, versuri, 1979; Umbra faraonului, versuri, 1981; Geamantanul cu greieri, versuri, 1985; Discuţie în câmpul cu lilieci, proză scurtă, 1988; Serbare câmpenească, roman, 1989, Singur printre mafioţi, roman poliţist, 1992; Şapte la rând, roman poliţist, 1993; Anamara, 1994; Nu am nici o dovadă, versuri, 2001; Manual de tristeţi folositoare, 2006; Întăinuiri la vedere, cugetări, 2013; Solarele ascunderi, versuri, 2013.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

* * *

Ion Noja aparţine, de fapt, generaţiei lui Ioan Alexandru, însă debutează relativ târziu, când câmpul literar e disputat de cele mai diverse şi mai consistente modalităţi poetice. Cu volumul Poduri suspendate din 1979 el apare astfel ca un autor fără generaţie, oarecum decontextualizat, reiterând discret formula vitalismului euforic şi limbajul metaforic post-blagian, specifice liricii deceniului şapte. Publică apoi Umbra faraonului (1981) şi Geamantanul cu greieri (1985), urmate de volumul de proză scurtă Discuţie în câmpul de lilieci (1988) şi de romanul Serbare câmpenească (1989), acesta din urmă configurând o puternică imagine caricaturală a regimului comunist, dar nereuşind să se impună în conştiinţa publică. Poezia, în schimb, a avut o bună receptare, surprinzând prin expresivitatea imagisticii melodios prozodice şi printr-o intensă vibraţie afectivă. Coloratura neotradiţionalistă e dublată de un fantezism adeseori plin de rafinamente plastice. În Solarele ascunderi, continuă coexistenţa celor două modalităţi constitutive poeziei sale: expresivitatea metaforică a unei sensibilităţi grave, conectată la temele tari ale existenţei, şi, pe de altă parte, fantezismul ironic şi epigramatic, seducător prin ingeniozitatea poantelor lirice (Petru Poantă).
Volumul de proză scurtă Discuţie în câmpul cu lilieci, 1988, probează arta unui scriitor aflat în deplinătatea mijloacelor sale expresive. Experienţa poetului e identificabilă în ştiinţa de a supraveghea rebela ambiguitate a cuvintelor, de a le organiza în enunţuri conotând copios pe marginea existenţei umane. De la metafora păstoasă şi eliptică, circumscriind inefabilul, la comparaţia ca mijloc preferat de individualizare a unei stări, a unui gest sau situaţii autorul a avut de făcut un singur pas. Prozele sale, fără excepţie, insolitează realul printr-o denominaţie imediată. Are loc o acţiune insistentă, tenace, cu momente de autoreflexivitate în maniera prozei scurte a ultimilor ani, de a domestici abstractul, de a coborî la nivelul naturii cele mai convenţionale aspecte ale realului, de a descoperi faţa primitivă şi eternă a celor mai complicate relaţii. Naratorul se detaşează ironic, dar şi cu o bonomă înţelegere, cu duioşie chiar, de personajele sale pe care le animă dinăuntrul lor obligându-le să se deconspire. Vocea auctorială se păstrează în surdină, enunţurile se rostesc în registre variind imprevizibil. Personajele sunt prinse iremediabil în complicate angrenaje care le îndepărtează definitiv de luciditate, de intelectualitate. Sunt nişte trupuri cu manifestări exclusiv fiziologice, supuse metamorfozelor şi reacţionând visceral la impulsuri externe. Romanul Serbare câmpenească, apărut la începutul lui decembrie 1989 (cărţile acelui sfârşit de an s-au pierdut în forfota postdecembristă, mulţi dintre scriitorii români reeditându-le mai târziu pentru a favoriza primirea pe care o meritau încă de la apariţie), sugerează ceea ce nu putea fi spus de-a dreptul, fiind, aşadar, literatură şi document deopotrivă. Valabilitatea radiografiei propuse poate fi astăzi probată deschis. Avem de-a face cu desenul de o grotescă suavitate al unei lumi pe dos – baletul cuvintelor aminteşte de dictatorul lui Chaplin cel din secvenţa cu globul pământesc. […] O luciditate crudă împinge în derizoriu şi hilar un sistem catastrofic. Uşurătatea este, însă, o simplă, primă impresie – cartea lui Noja este, în fond, tragică. Râsul e galben, o grimasă. Spectacolul înstrăinării, al fricii, al laşităţii, al urii şi neputinţei se joacă, tremurând, în spatele utopiei din prim plan. Visătorul – un soi de aberaţie emanată de o lume care interzicea visul însuşi – este o victimă. El rămâne prizonierul cuştii pestilenţiale oricât şi-ar înălţa gâtul printre gratii. Fericirea oamenilor nu poate fi „organizată” – ea este o problemă personală. Serbarea câmpenească este şi o meditaţie dureroasă asupra vinei şi speranţei fiecăruia dintre noi. (Irina Petraş)