Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară











Daniel MOŞOIU

Data nașterii : 1969-08-23


Click aici pentru a vizualiza Manuscrisul - Daniel MOŞOIU













 
(n. 23 august 1969, Racâş/Sălaj). Poet, prozator, jurnalist. Facultatea de Filosofie a UBB Cluj (1995). Debut în Tribuna, 1991. Redactor la Radio Cluj.
 
Volume: Poeme din mers, Editura Timpul, Iaşi, 1999 (Premiul naţional de poezie Aurel Dumitraşcu, ediţia a VI-a, Premiul pentru debut “Mongolu” al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor).
 
Prezent cu poezie în antologiile Cuvinte. Almanah literar, 2006, Literatură tânără, 2007; şi cu proză în Farse, lacrimi şi o găleată de sânge, 2008.
 
(danmosoiu@yahoo.com)
 
* * *

„Poezia sa este un jurnal de bord al lui Diogene plictisit de înţelepciune, sătul de marile teme. Materia primă a poemelor sale este hăţişul întîmplărilor mărunte, poemul existenţei comune. Naraţiunile lui Daniel Moşoiu curg firesc, fără încrîncenări, opinteli ori artificii, iar cînd se întrerup, se întrerup brusc, lăsînd  (după tehnica prozei scurte) segmentul biografic să eşueze în absurd, în lipsă de sens. După cum discreta ironie a poemelor sfîrşeşte prin a stîrni cititorului înnegurări melancolice. Naraţiunile lui Daniel Moşoiu, descriptor al unei triste mecanici, eşuează glorios în Poezie.” (Ion Mureşan în Tribuna, nr. 10, 1991)

 
„...tînărul debutant excelează prin dezinvoltura fermecătoare a unui discurs de o ingenuitate foarte bine simulată. Concret, autorul evocă „scene” şi personaje din boema literară clujeană şi din mediul universitar, dar din perspectiva unui goliard hîtru, naiv-nonconformist. Naturaleţea inventată a limbajului, „flecăreala” scînteietoare, toucheurile, de un caligrafism expresiv, decupînd diverse siluete umane, lirisme camuflate în candoare, naturalisme debitate cu aerul inocenţei totale: iată în ce constă, sumar, specificul acestui univers spumos şi consistent prin chiar ironic-încîntătoarea sa superficialitate.” (Petru Poantă, în Dicţionar de poeţi. Clujul contemporan, 1998)
 
„...genul de poezie pe care-l scrie Daniel Moşoiu nu îmi este foarte apropiat. O respect. Nu o înţeleg, o preţuiesc, o fi poezie, nu o fi poezie, decidă cititorul. Ceea ce, în schimb, este evident la Daniel Moşoiu este inteligenţa artizanală cu totul şi cu totul specială. Un instinct de prozator care pe mine m-a uluit. Este poezia-povestire, cum spunea Pavese... Nu cade în păcatele nouăzeciştilor care flecăresc cu aerul că spun esenţialul de fiecare dată, dar nici nu are dimensiuni metafizice aşa cum ar fi avut seraficul Adrian Popescu cînd descoperea o biserică la colţul drumului. Nici vorbă. Este o poezie directă, o poezie ironic-tandră, care are un nivel autoreferenţial extrem de acut. Această carte descrie, din mers, autorul. Un tînăr aparent stîngaci, cu o copie interioară extraordinară.” (Radu Săplăcan în Graiul Maramureşului, 2000)
 
„Persiflant, pozând într-o atitudine boemă, poetul pare a nu face altceva decât să consemneze realitatea ambientului mărunt-cotidian cu care se confundă oarecum amuzant, poetizând lucrurile cele mai banale, stările cele mai contrariante, peisajul terifiant, adesea abject, pe care-l reţine însă pe retina unui ochi proaspăt (totuşi), vital, transcriindu-l în linii groteşti, comice chiar, fără teama de a eşua în prozaic. E în această poezie un apetit special al descripţiilor speculative, aparent plate, dar tocmai din această perspectivă, a locului comun, se construieşte metafora, parabola, amintind oarecum de lirica epicizantă, cu poantă, a unui Jacques Prevert... Poezia lui Daniel Moşoiu e reconfortantă, are prospeţime şi vigoare şi, mai ales, un mereu activ substrat „subversiv” al actului social major, care şi dă, de altfel, greutatea specifică acestui tip de poezie.” (Constantin Cubleşan, în Curierul Primăriei, februarie, 2000)
 
„El vine spre noi cu inventarul gri al mizeriei umane, cu minuscule derizorii ale fiinţării maculate de visătorie statistică. Vine beat de cuvinte antipoetice. Regizează firesc. Jonglează cu ironia. Dă cu tifla. Carotează truisme. Îi parodiază pe Kafka şi Urmuz. Scrie, aş zice, poezii hipnotice, halucinogene...Frondă de hirsut, antipoezie, teribilism, suspin de boemă? Ştiu doar că încîntă şi cîntă poetic.” (Ion Arcaş, în Monitorul de Cluj, 2000)
 
„Este o poezie epică, o poezie a cotidianului, lacomă să înregistreze obiecte şi întâmplări derizorii. Este o poezie a zilei, antimetafizică, relativizantă, atentă la sarabanda de imagini care se reflectă în oglinzile deformate de o undă de umor, ironie şi autoironie ale cuvintelor. Este o poezie directă, adeptă a simplităţii, care denunţă falsa profunzime, scrobeala, delirul, patetismul strident, preţiozitatea...Poemul se face din gesturi mărunte, cuvinte obişnuite, exasperări zilnice, furii potolite, afronturi, bârfe şi reverii. Oralitatea, tonul familiar şi injuriile proferate cu tandreţe fac farmecul acestei poezii, cu totul inofensivă, care se ţine cu ambele mâini de poalele clipei. Din această pricină ea ar putea fi suspectată de superficialitate şi de frivolitate. Înclinăm să credem, dimpotrivă, că acest mod de a scrie poezie simplu, ataşant, fărăr pretenţii, care nu evită badineria, povestea, are darul de a convinge, căci deţine cheia autenticităţii.” (Mircea Petean, în Steaua, nr. 2-3, 2000)
„Violetul volum de versuri al lui Daniel Moşoiu pare, la o lectură superficială, un roman autobiografic. Nu pentru că autorul ar avea veleităţi de prozator (Doamne fereşte!, el este un poet splendid), ci datorită numeroaselor referiri la viaţa boemă şi tumultuoasă de poet-student filosof.” (Andreea Luciana Dumitriu, în Cronica, nr.7, 2001)
 
„Titlul, inspirat, defineşte un demers poetic având numai parţial acoperire în realitatea estetică a volumului: notaţie fulgurantă, percepţie fragmentară, discurs deconstructivist. Majoritatea pieselor componente vădesc o redactare mult laborioasă, caracteristică poeţilor puţin productivi, din a căror stirpe descinde şi Daniel Moşoiu. Se simte la autorul Poemelor din mers o evidentă aplicaţie spre lirismul descrierii sentimentelor delicate, pe care le selectează ingenios dintre toate dispoziţiile sufleteşti pe care fiinţa le străbate, iar dintr-un mare oraş alege, tot cu abilitate, un cămin studenţesc de băieţi, despre care poemele se înşiră într-un film al existenţei comune: lecturi, beţii, vizite pasagere ale unor graţioase şi ingenue muze, poezie, confesiuni impudice, escapade la o berărie, din nou lecturi, muzică, filosofie...” (Viorel Mureşan, în Poesis, nr.1-2-3, 2004)

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară