(n. 23 iulie 1948, Bistriţa). Poet, istoric literar, traducător. Strănepot al poetului Octavian Goga. Studii medii şi universitare Facultatea de Filologie (1966-1971) la Cluj. Asistent (1971-1990, lector (1990-1994) şi conferenţiar (din 1994) la Facultatea de Litere. Doctor în filologie al Universităţii din Cluj cu teza Lexicul poeziei lui Octavian Goga (1981). Debut în revista Echinox (1969).
Volume de versuri: Alb pelerin, 1977; Efebul de lumină, 1979; Limuzina de ceaţă, 1982; Urgenţa de a trăi, 1985; Soclul de umbră, 1986; Poeme, 1987; Poezii, 1992; Concert pentru vioară şi singurătate, 1998; Koncert for violin og ensomhed (trad. de Nicolae Matei, Danmark, 2000); La vie malgré tout / Concerto pour violon et solitude. 50 poèmes (trad. de Tatiana Paraschiv‑Benchea şi Albert Py, Belgique, 2001); Concerto for violin and loneliness. Poems (trad. de Radu Doru Cosmin şi Jo Anne Growney, U.S.A.), 2002. Prezent în antologiile: Flori lîngă izvoare, 1985; Poeţi clujeni contemporani, 1997; Visător prin Oraşul Surîsului, Danmark, 2000; Antologia poeţilor ardeleni contemporani, 2003; Antologia poeţilor revistei Echinox (1968-2003, 2004; Antologia bilingvă (română-maghiară) a poeţilor contemporani clujeni „Un pahar cu lumină”, 2005. Alte volume: Lexicul şi structura stilului în poezia lui Octavian Goga, 1989; Limba română, 1981 (în colab. cu Rozalinda Borcilă; Dicţionar morfologic de verbe româneşti, 1990 (în colab. cu Lucia Uricaru; Cultura şi civilizaţia poporului român, 1991; Originalitatea spiritualităţii româneşti,1994; Verbe româneşti, 1995; 1997 (în colab. cu Lucia Uricaru; Gramatica limbii române, 1995; Limba română. Fonetică şi fonologie. Lexicologie. Stilistică, 1996; 2000; 2001; Grammaire roumaine, 1997 (colectiv; Limba română. Teste pentru admiterea în licee şi facultăţi, 1998; 2000; Limba română. Ghid de analiză morfosintactică, 1998, 2000, 2001, Cultura şi civilizaţia poporului român. Sinteze, 1999; Précis de littérature roumaine, France, 2000; Introduction à la langue roumaine, France, 2000, 2001; La Roumanie et les Roumains, France, 2001; Culegere de texte literare din Ion Agârbiceanu. Analize gramaticale cu referiri stilistice, 2000 (în colab. cu Lucian Bogdan; Aurel Ciupe : Născut o dată cu secolul. Memorii, 1998 (ediţie, postfaţă, note, referinţe critice şi repere cronologice; Octavian Goga – geografie intimă, 2001, vol. I, Răşinari. Crăciunelul de Sus; vol. II, Mesianismul lui Octavian Goga. Ciucea; vol. III, Castelanele de la Ciucea: Veturia Goga şi Eugenia Luca; vol. IV, Golgota, 2003; Visător prin Oraşul Surîsului, antologie de poezie românească, ediţie, note biobibliografice şi cuvânt înainte, Danmark, 2000; Tor Age Bringsvoerd, Odin zeul chior, Danmark, I-am cunoscut. Interviuri, 2004; Apprenons le roumain, 2006, ediţia a II-a, 2008; Gramatica limbii române, 2007, ediţia a II-a, 2008; Veturia Goga, „Privighetoarea lui Hitler”, 2007; Les Roumains, énigme et miracle, 2007 ; La Roumanie - culture et civilisation, Paris, 2007 ; Mesianismul lui Octavian Goga, 2008. Este autorul sau coautorul a 13 manuale universitare
.
Literatură pentru copii: Poveste de Crăciun/Conte de Noël, 2002; Poveste de Crăciun/Christmas Tale (trad. de Octavian More, 2002; Poveste de Paşte/Conte de Pâques/Easter Tale (trad. de Oltea Simescu şi Eric Williams, 2003; Povestea Brăduleţului Norocel / Le Conte du Petit Veinard / The Little Lucky’s Tale, 2003; Poveste de iarnă/Téli mese/Conte d’hiver / Winter Taleí, versiunea maghiară Kolozsi Katalin, 2004; Tărâmul magic / Csodak földje / Wunderland, versiunea maghiară Kolozsi Katalin; versiunea germană Kiraly Emöke, 2005;
9 histoires de Noël, Versailles, 2008 ; Lily, 2009; Lily, Versailles, 2010
Traduceri (în colaborare cu Yvonne Goga) din: Jean Rouaud, Georges Perec, Sempé‑Goscinny, Mircea Petean, Henri Vermorel – Madeleine Vermorel, Anna de Noailles, Pierre Reverdy, Philippe Soupault, Albert Py ş.a.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Cluj.
* * *
Fragilă şi eterică, poate excesiv de fragilă, făcută numai din suavități și limpezimi, ca o brumă deasupra lucrurilor este lumea propusă de Mircea Goga. (...) Cea mai exactă caracterizare a propriilor versuri pare a-i aparține: poet timid al lyrei tandre/asemeni unui cînt șoptit... (Adrian Popescu, în Steaua, anul XXIX, nr. 1, ian. 1978, p. 58).
Întârziind voit sau nu, atât în preajma obiectelor cât şi a memoriei lor în timp, Mircea Goga nu este un voluptuos al cuvîntului, nu are, altfel spus, plăcerea spectacolului lingvistic, deşi nu le lipseşte versurilor sale timbrul patetic-reflexiv și înclinația spre jocul imaginilor ascunse. Sînt scoase, însă, din această stare aparent egală a confesiunii, efecte care impresionează prin dimensiunea interioară a bucuriei și aerul de extază provocată(...) Starea obișnuită a acestui univers este transparența, cu vagi ecouri narcisiste, în care peisajul este invadat de sentimentul ființei(...) Se visează de obicei o puritate primară(...) Mircea Goga și-a fixat atenția deocamdată asupra unei intimități controlabile : un efemer care ne restituie eternitatea chiar prin conștiința de fiecare zi a trecerii(...) Inocența este chipul universal al lucrurilor. Unitatea volumului este dată de simplitatea elegiacă a interogației și de sinceritatea cuceritoare în care experiența, necunoscutul şi melancolia sînt tot atîtea aventuri imprevizibile... (Aurel Sasu, în Făclia, anul XXXVI, nr. 10.314, 27 ian. 1980, p. 2).
Caligraf al unor suavități incantatorii se dovedește a fi Mircea Goga(...) Dincolo de caracterul uneori inextricabil, de arabesc, al construcţiei metaforice, se detașează unele poeme în care transpare cu adevărat subțirimea unei palidități de crin(...) Încețoșarea delicată a expresiei, înspăimântate ca de o alunecare înspre Ocean, înspre Neant, este acompaniată, aşadar, pe planul meditației introspective, de o teamă analoagă față de Schimbare, faţă de Acțiune. Cu un gest specific sensibilității sale, poetul reacționează la toamnele sufletești, la decăderea în rugină, la absorbția sentimentului în anorganic, în nemişcarea în care însuşi păcatul originar îşi pierde pe jumătate forța de blestem(...) Marcat vizibil de singurătate şi de introspecţie, Mircea Goga, a cărui evoluţie viitoare depinde numai de el însuși, este un Poet. (Ion Istrate, în Echinox, anul X, nr.4, aprilie 1978, p. 12).
Mircea Goga este, cel puțin teoretic și nu numai, adeptul acelei socratice kalocagatia, a suprapunerii frumosului și adevărului și, în consecință, creatorul, ca purtător expres al acestuia din urmă, este expresia superlativului ființei umane, înnobilându-se în lumina-i extatică...Mircea Goga manifestă o remarcabilă capacitate de a rosti lucrurile grave, de a sesiza în profunzime dramatismul existenței(...) Mircea Goga practică, în general, o poeizie de notație surprinzând cu delicatețe micile drame interioare, o suită de accidente sufletești, marcând itinerariul unor biografii și ecoul lor în conștiința poetică. (Horia Bădescu, în Tribuna, anul XXVII, nr.20, 1983, p.5).
Starea poetică oscilează la Mircea Goga între insomnie și vis. Insomnia, moment de luciditate absolută, generează, în primul rând, acel sentiment al efemerului, pomenit mai sus, care învinge meditația până la justificarea gestului suprem. Totodată, autorul reflectează asupra existenței cotidiene, sub multiplele ei aspecte, manifestând o predilecție specială pentru faptul divers, căruia îi descoperă resurse poetice neașteptate(...) Pe de altă parte, poezia insomniei se identifică uneori cu un câmp de luptă, devenind un front de rezistență împotriva barbariei care amenință ființa și civilizația umană. (...) Visul, domeniu prin excelență al tăcerii, este cadrul privilegiat în care ia naștere sentimentul permanenței. Spațiul și timpul se diluează până la dispariție, granița dintre real și ireal se șterge, obiectele stabilesc între ele corespondențe nebănuite, căpătând o alură miraculoasă. (...) Mircea Goga are voluptatea definirilor paradoxale, pe care o transmite intactă cititorului. Poemele sale, adevărate piruete de cuvinte, sînt o impletire de vers alb și verset, permițîndu-i fie să zăbovească îndelung în ”incubatoarele visului”, fie să exprime tăios și abrupt, să combine metaforele cele mai îndrăznețe cu limbajul cel mai direct. (Gabriel Pârvan, în Echinox, anul XV, nr.3, martie 1982, p. 7).
Mircea Goga își strigă libertatea interioară, ia distanță ironică față de lucruri, de stările de spirit obișnuite, dar, mai ales, față de poezia ”de sentiment” pe care o minează cu degajare, ”flirtând” arareori cu ea. Spirit ludic, pîndind capcanele cuvântului, el le evită cu abilitate. (...) Lui Mircea Goga îi place să ”cînte” de predilecție în registrul ironic și chiar parodic. (...) Perspectiva ironică față de versul tradițional este îndreptată și către stările grave, deloc dispus să le patetizeze. (...) Nu sînt, însă, evitați fiorii neliniștii unei sensibilități mereu șocate. (...) Scrisul e acceptat pe față ca aventură spectaculoasă, căreia poetul e primul în stare să-i determine riscurile, cunoscîndu-i el prea bine proporțiile. Este o aventură în care nu poate nicicum să nu se implice, cu tot aerul său detașat și ironic. (Ion Apetroaie, în Cronica, Iași, anul XVIII,nr.17 (870),29 aprilie 1983, p.4)
În limita structurilor moderne, poemul se alcătuiește dintr-o continuă însumare de sensuri și corpusuri imaginiste, uneori fără legătură aparentă. Autorul mizează pe natura evanescentă și pe recurența acestor interferențe. Căci, ceea ce urmărește el, de cele mai multe ori, nu este o determinare precisă, ci o stare difuză, o ”atmosferă”, în care ceea ce este de spus se insinuează, o ”limuzină de ceață”, în care ești dus spre un țel abia bănuit. Timpul pare a fi personajul principal al acestui ”roman” liric și raporturile poetului cu acest personaj nasc ecouri elegiace, angoasa, spaima în fața trecerii, citită pe fața schimbătoare a lucrurilor, în aventura timpului, în dialectica sentimentelor- teroarea tăcerii și a neființei...Ca la Adrian Popescu, universul mic, lumea obiectelor familiare este împinsă spre o ciudată sacralitate, se îmbracă într-o aură iscată din purpura cuvîntului, un soi de magie îi conferă o altă identitate și măsură... Horia Bădescu, în Tribuna, anul XXVII, nr.20(1378), 19 mai 1983, p.5.
Există în noul volum de versuri al lui Mircea Goga un soi de nostalgie a unui Ulise care devine, miraculos, confrate cu Hamlet, Rigoletto, Cavalerul Tristei Figuri, Agatha Cristie. Stranie întîlnire într-o călătorie tulburătoare și fascinantă. (...) Eul poetic se recunoaște aici ca aparținând unui infinit cortegiu de pelerini, dar numai ”într-o religie a plecării”, religie care-și reclamă imperios un Ulise al său, modalitate singulară de a găsi răspuns la întrebările ivite din marea și fireasca liniște a incomprehensibilului. (...) Cucerirea Troiei spirituale e travaliului poetului, singurul care îndrăznește să mizeze pe Troia și a cărui înfrîngere-victorie e stăpînirea prin Logos... (Christian Bolog, în Echinox, anul XVII, 1985, nr.7-8, p.5).
Poet livresc, imaginîndu-și viața însăși ca pe o carte, Mircea Goga proclamă totuși ”urgența de a trăi”. Și cum? ”Cu orice preț, cu orice risc!” Lumea lui nu este, însă, aceea a străzii. Lăcomia de a trăi nu-l aruncă în freamătul vieții, ci îl întoarce la pagina cărții: ”Poetul mușcă primul din cuvinte.” Această poezie, cu aer intimist, clasicizat, conținând mai multe dedicații și invocații erotice, ia și iubirea ca subiect livresc, preferând compania ”verișoarei Bette”, a lui Yovrick, a lui Ulise, Hamlet, Peer Gynt, Don Quijote, Polonius. Dragostea este singurătate- ”doamna noastră tutelară”. Mărturisindu-se, îndrăgostitul recurge la hârtie: ”te iubesc/ îți spune cu foșnetul ei hârtia/ce-și trage seva din impetuoasa mea singurătate/ca din copacul pe care-l avusese de trăit cândva.” Poetul își leagă iubita la ochi- ”jumătate a singurătății-femeie”. (...) Privind lumea cu ”ochii călugăriți ai orbului”, Mircea Goga este prizonierul unei biblioteci. Asceza imaginii este și reflexul unei timidități pe care poetul nu o poate depăși decât îmbrățișând elementele (Foc, apă, aer, pământ se cheamă ultimul poem al cărții). Poet elaborat, Mircea Goga izbutește în poeziile de transmisie lirică, unde sentimentul filtrat, ascuns sub cenușa cuvintelor, mai păstrează ceva din incandescența originară: ”Iubirea noastră va împlini oracolele lumii...”(Roua). (Valentin Codrescu, în Convorbiri literare, Iași nr.6(1198) anul XCII, , iunie 1986, p. 11).
Elaborată, uzând de caligrafia fină și imaginea delicată, punând accent cu deosebire pe contemplație și meditația vagă, vaporoasă, saturată de transparențe și diafanități, cu preferință nedisimulată pentru simbolurile înalte și recuzita mitologică este lirica lui Mircea Goga din Soclul din umbră (Dacia, 1986). Unele versuri au concentrația manieristă a imaginilor strălucitoare, suficiente în concizia lor: ”Tăcerea ta desparte apele, iubito” (In armura inimii). ”Unii numai în confuzia virgulei se simt acasă” (Deschidere în cuvinte). (Radu Gheorghiu, în Flacăra, anul XXXV, nr.23(1616), 6 iunie 1986, p. 15).
Jocul superior al citatelor inventate ca și al transcrierii deliberate a ficțiunii se constată, nu o dată, și la Mircea Goga (Soclul de umbră, Dacia, 1986) plin și el de elemente culturale clasice: Homer, Eschil la Eleusis, Acropole etc. Un bun citat din Regulile jocului: „ Cetatea a luat foc de la fereastra luminată/a Poetului/ va scrie cronica.„ Conotația poetului complică în acest caz jocul intertextual prin ceea ce s-a numit ideologem. (Adrian Marino, în Tribuna, nr.27, 3 iulie 1986, p. 6).
Mircea Goga scrie o poezie sentimentală și meditativă, ușor livrescă, elaborată, în care imagistica îndrăzneață nu înlătură un anume aer desuet și prețios.(...) Frunzele, toamna, umbra, ceața sunt teme privilegiate ale acestei poezii care se cere rostită in sotto voce. (Al. Călinescu, în Cronica, Iași, anul XXI, NR.27(1066), 4 iulie 1986, p. 4).
Mesajul lui Mircea Goga este de un optimism rar, iar pretenția lui este de o puritate justificată (...). Se obține astfel un echilibru clădit exact pe teoria dezechilibrului uman. Totul este înfășurat în lumină și primește, în consecință, o limpezime prin care durerea nu mai este sesizată decât ca o paloare. Până și „uimirea-i limpede”- ca să nu mai vorbim de iubire, în orice context, fie că ea trece pe stradă acum, ori a trecut spre un sfârșit (...). Desigur, atâta lumină este de natură imnică, într-un elogiu al candorii și regăsirii păcii, mai ales a celei interioare. (Valentin Tașcu, în Poezia poeziei de azi, Iași, Ed. Junimea, 1985, pp. 121-125).
Poet al discreției sufletești, sobru și elegant în expresie, Mircea Goga (universitar clujean născut în 1948) (...), prin factura sa lirică se dezvăluie ca un postmodernist echilibrat (...), o individualitate poetică pregnantă, orientată îndeosebi în direcția stilizării și a condensării imagistice (...) Simplitatea comunicării nu exclude profunzimea, lumea vizată de poet se (...) lasă prinsă în imagine – o imagine de regulă revelatoare (...) „Reci statui pe hârtie”, cuvintele Poetului au savoarea și caracterul percutant al expresiei aforistice. (Ion Oarcăsu, în Steaua, anul XXXVII,nr.6 (470) iulie 1986, nr.7, p. 39)
Mircea Goga este un autor consecvent formulei de lirism confesiv prin care s-a afirmat(...) Calin, fluent, delicat, sensibil, candid, Mircea Goga scrie o poezie a semitonurilor catifelate (...) El mângâie și potolește prin și cu poemele sale, încântă și farmecă un cititor ce se regăsește în cadențele calme, sugerate de molcoma și nostalgica derulare a versurilor... (Adrian Popescu, în Tribuna Ardealului, an I, nr. 48, 8 aprilie 1992, p. 2.)
Mircea : o poezie intelectualistă, permisivă cu prudență, reflexivă sau simulând candoarea, alternând sentimentalismul solar și imnic cu afectarea anxioasă... (Petru Poantă, Dicționar de poeți, Cluj-Napoca, Ed.Clusium, 1999, p. 83.)
În Efebul din lumină (Ed. Dacia, 1979) Mircea Goga, mai puțin atras de modalitatea descrierii suav-clorotice de peisaje- stări de suflet precum în anterioara Alb pelerin, practică tehnica mai modernă a fragmentului sugestiv. Eliptice, versurile lui mizează pe emoția produsă cititorului de instantanee imagistice, blitzuri care vor să fixeze conținuturi afective. Destul de diverse, situațiile poetice revelate au o anume vibrație interioară, un palpit fugos, consumându-se pe un spațiu restrâns. Poeziile par crochiuri executate cu dexteritate, schițe în alb/negru, desene în peniță. (Adrian Popescu, în Steaua, anul XXX, nr. 3 (394),martie 1980, p. 28).
Textele lui Mircea Goga sunt notații sau mici narațiuni lirice, cu pretext cel mai adesea domestic, ridicate, printr-un proces de reflectare (speculativă) și cu ajutorul unui imagism dominat de comparații, la rangul de aporii...Efortul reflexiv este remarcabil ca și tendința de a structura materia lirică de inspirație, cum spuneam, domestică, în compoziții aporetice...Un ”punct de vedere” sentimental, melancolia candorii. (Laurențiu Ulici, în România literară, anul XIX, nr. 33, 14 august 1986, p. 11).
Poet al iubirii la margine de crepuscul, o geografie a candorii și a luminii potolite de vecernie este poezia lui Mircea Goga, poezie în sufletul căreia ”îngerul își reazimă bărbia în pumni”, iar Dumnezeu se apropie de ea fugind de propria singurătate dar, căzând într-una mai mare, ”într-o cameră ticsită de cărți”, în care sălășluiește poetul ce mistuie totul parcă împotriva sa, spre a (re)culege cenușa lacrimii pentru sălașul rugăciunii. Precum lumânarea de veghe, răsuflarea poeziei lui Mircea Goga este parte a unei religii a împăcării, împăcare de care avem cu toții atâta trebuință pentru salvarea sufletelor noastre. (Dumitru Cerna, Poeții, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2008, p. 29).
Există în poezia lui Mircea Goga o sensibilitate reală a fragilității și a misterului miniatural, de penumbră, cele mai bune poezii lăsând impresia unei densități translucide de vitraliu, cu o aură melancolic-solemnă, discret patinată eminescian... (Petru Poantă, Dicționar de poeţi, Cluj-Napoca,Fundaţia Culturală Forum, 1998, p. 92.)
Poet de o delicatețe și sensibilitate remarcabile, cu o vădită interiorizare (și toate conform naturii sale) practică un gen de artă poetică pe o tematică majoră, oarecum tradițional, mai puțin prezent azi, prin discreția și suavitatea lui, dar cu bune și certe rezultate în plan estetic. Lectura poeziilor sale de îndată creează atmosfera, grăbit se instaurează lirismul în suflet și în jur. (Teodor Tanco, în Ecoul, anul XIII, nr. 1406, 15 nov. 1980, p.6).
Cu acest nou volum de versuri, [Mircea Goga, Soclul de umbră, Ed. Dacia],al cincilea, autorul îşi conturează încă mai apăsat profilul liric neoclasicizant... Eleganță, pudoare, discreţie, irizări livreşti, voință de claritate, încredere în forța sensibilizatoare a cuvântului poetic sunt elementele ce compun, spre exemplu, această personală artă poetică, unde călcâiul lui Ahile este convertit dintr-o slăbiciune în simbolul unei fragilități necesare...Versuri delicate, imagini prețioase... (Laurenţiu Ulici, în România literară, anul XIX, nr. 47, 20 nov. 1986, p. 10).
În esență, Mircea Goga rămâne un reflexiv, cultivând cu dignitate un lirism de interior, fără crispări, cursiv și de o eleganță venind din zona gracilului, a considerațiilor convenabile, fără stridențe (...) Grija pentru expresia stilistic frumoasă, o reală fluență a versurilor (sau chiar o notabilă fluiditate a lor) denotă în el, la început, un manierist situat în sfera de atracție a celor mai semnificativi reprezentanți în poezie ai promoției 70, deosebindu-se de ei, totuși, prin spațiul mai larg dat poeiei intim-reflexive și sentimentale. (Marian Papahagi, în Prefaţă la vol. Soclul din umbră, Cluj+Napoca, Dacia, 1986).