George Vulturescu (numele la naştere: Pop Silaghi Gheorghe) s-a născut în cătunul Tireac, sat Tătăreşti, în judeţul Satu Mare, la 1 martie 1951. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariştilor Profesionişti (U.Z.P.) şi al PEN-Clubului Român. Este fondator, editor şi realizator al revisteiPoesis, Satu Mare (din 1990 până în prezent) şi alFestivalului Internaţional „Frontiera Poesis”din Satu Mare (XXII ediţii).
A lucrat la instituţii de cultură din municipiul Satu Mare. În prezent este director al Direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional a Judeţului Satu Mare.
Debut literar în revista Familia (nr.1, ianuarie, 1973) cu o prezentare a poetului Ştefan Aug. Doinaş–Un voluptuos al imaginii
Debut editorial – Caietul debutanţilor, 1979, Editura Albatros, Bucureşti.
Volume:
● poezie – Frontiera dintre cuvinte, 1988; Poeme din Ev-Mediul odăii, 1991ş Oraşul de sub varul pereţilor, 1994; Tratat despre Ochiul Orb, 1996; Femeia din Ev-Mediul odăii (antologie), 1996; Gheara literei, 1998; Scrisul agonic (antologie), 1999; Nord, şi dincolo de Nord, 2001; Stânci nupţiale, 2003; Monograme pe Pietrele Nordului, 2005; Alte poeme din Nord, 2007; Orb, prin Nord (antologie), 2009; Aur şi iederă, 2011; Nordul.O gnoză a pietrei, (antologie) 2011; Grota şi literele, 2012; Negură şi caligrafie, 2014.
● critică – Saeculum. Metafizică şi polemică, 1995; Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului. Dicţionar: 1700-2000, 2000; Cronicar pe Frontiera Poesis, Princeps Edit, Iaşi 2007; Poesis.Conturul secret al literei(interviuri cu 13 poeţi), 2009.
● ediţii bilingve – Augenlieder, gedichte, trad. Christian W. Schenk şi Simone Reicherts-Schenk, Dionysos, Germania, 1996; Tratat despre Ochiul Orb/Traite sur l’Oeil Aveugle, trad. Sabrina Russo, Fundaţia Culturală Libra/Editura Humanitas, Montreal, 2004; The North and beyond the North, trad. Olimpia Iacob, Libra, 2006; Do severe I dalşe od severa, trad de Miljurko Vukadinovič şi Adam Puslojič, Belgrad, 2007; Poezii / Versek, trad. de Balázs Boróka, 2010; Alte poeme din Nord/Other Poems from the North, trad. de Adam Sorkin şi Olimpia Iacob, Iaşi, 2011.
Este deţinătorul premiului literar pentru poezie al Târgului Estival de carte – Neptun (1994) şi al Salonului de carte şi publicistică – Cluj, Oradea (1994); Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor – Filiala Cluj (1999; 2003); Premiul pentru critică „M. Zaciu” al Galelor Literare Radio Cluj, 2001; Marele Premiu „N. Stănescu” al Serilor de Poezie de la Deseşti (1997); Premiul „Corona Carpatica” al Asociaţiei de Literatură şi Artă Uniunea Scriitorilor din Zakarpatia, Ujgorod, Ucraina (2003); Premiul „N. Stănescu ” al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (2008).
Ordinul Meritul Cultural, categoria A, literatură, în grad de Cavaler (2004); Ofiţer (2010).
A fost tradus şi a publicat poezie în limbile: slovacă, franceză, germană, engleză, maghiară, letonă, sârbă, chineză, suedeză, italiană, rusă.
* * *
Saga nordică a atins treptat, cu fiecare nou volum de versuri, o armonie tăioasă, întunecat-arzândă. Poetul şi-a marcat definitiv teritoriul şi oficiază, fie şi sub negrul cenuşii, solemn, cu o voce de-acum inconfundabilă, din chiar pragul proprietăţii sale. Grota şi literele marchează o continuare şi o stranie creştere. Prima secţiune, Scaunul gol de lângă foc, e una a evocării nostalgice, a reveriei. Divinitatea, prietenii dispăruţi, felia de pâine din mâna mamei, copilăria, vârstele bântuite de fantasme cu călăreţi, urmele de copite din lumea cea mică a insului, dar şi din lumea cea mare a Istoriei îşi află încă lăcaşul potrivit „sub calota craniului”, unde „e cald şi bine”. Tot ceea ce se petrecea până acum la nivelul pietrei, cu obstinate, dar firave, totuşi, scrijeliri ale lutului şi ale stâncii, capătă o scrâşnită profunzime în secţiunea a doua a volumului: Viespe de grotă. Poemul, viaţa, moartea, gândul răsucit în sine sunt unghere misterioase ale grotei, sunt chiar ele Grota care se lasă explorată trudnic, cu o încercare repetată de potrivire a literelor şi a semnelor. Poemul îşi este sieşi vizuină şi viziune. „Scrierea e un drum”, dar nu unul care respectă tradiţionale ritualuri ale iniţierii, ci unul răzvrătit, reluat, refăcut, cu variante, voci şi ecouri. Dincolo de tonalitatea imnică, surdinizată acum, se silabiseşte stupoarea de a fi, eşuarea într-un labirint fără ieşire, în vacarmul de răspunsuri incomplete. Poemul care încheie volumul rosteşte însă şi un manifest de sfidare a limitelor şi a zădărniciei, de apărare a Poeziei: „poetul nu are nici o apărare în afara versului…” (Irina Petraş)
Poetul ne propune în volumulNord, şi dincolo de Nord(Editura Dacia)o tragedie scripturală,ce se desfăşoară în tonalităţi oraculare, cristalizându-se în viziuni care au ceva din mişcareaIluminărilorrimbaldiene sau a poemelor vizionare ale unui William Blake. Desfăşurată pe mai multe voci, într-o bine strunită orchestrare de oratoriu care încearcă să ilustreze devenirea textului, cu momentele sale de plenitudine şi de cădere, poema Mâna care scrie şi mâna de pe cuţit(ocupând partea cea mai însemnată a volumului) pleacă de la circumscrierea, într-o suită de interogaţii anxioase, a stării de „Nord" care se identifică, într-un fel la George Vulturescu cu starea de poezie, Nordul reprezintă astfel mai întâi o ipostază tenebroasă a fiinţei, e figurarea unui fel de inconştient colectiv în care colcăie prezenţele animalităţii amorfe şi agresive, asociindu-se scrierii,, nămoloase” (prin urmare opace) care face să ţâşnească la suprafaţă florele infernurilor interioare. „Nordul e / o mlaştină, o iarbă cleioasă, continua să/ bolborosească Ion // (Pe străzile burgului nu poţi bufni în râs. / Nordul nu e o temă, nu poate deveni proiect; el nu / se lasă peste terase ca un linţoliu; nu atârnă / peste vârfuri de brad ca o ceaţă: nu se / zdrenţuieşte peste acoperişuri precum amurgurile. /Pieziş, Nordul stă peste litere şi prin / nămolurile scrisului îşi târăşte animalele / diforme ale Nopţii)...(Octavian Soviany)
Dintre speciile expresioniste ardelene, George Vulturescu o alege, în primul rând, pe cea pietroasă şi terifică a lui Aron Cotruş, cu primitivităţi deopotrivă de limbaj şi atitudine şi cu o retorică a violenţei care dă în emfază. Asemenea lui Cotruş, şi Vulturescu exaltă un expresionism de temperament, de sânge învăpăiat şi de gesturi aprige; un expresionism al lui Pătru Opincă, de stihii şi instincte iuţi, în care idealitatea se joacă dur şi tranşant, pe cuţit; rezultă un lirism de cuţitar al inefabilului, la care străbunii participă în direct, transmiţându-şi mandatul de violenţă scurtă şi definitivă. Cuţitul ancestral, cu scriitura lui de destine, e înlocuit însă la urmaş, de cuvânt; dar cuvântul nu e mai puţin teribil decât străvechiul cuţit. Devoţiunea faţă de cuvânt reprezintă o etică la fel de imperativă ca şi cea a cuţitului; nici el nu e o armă mai puţin primejdioasă şi letală. Aceasta e, de fapt, religia poetică a lui George Vulturescu: versuri de primejdie, versuri degrabă vărsătoare de sânge nevinovat; versuri vampirice la urma urmei, care trăiesc, de fapt, exclusiv cu sânge, vorbind astfel de terifianta poemului... (Al. Cistelecan)
Aur şi iederă îţi lasă impresia unui delir. Acest Smintitule, repetat, mi-a adus aminte de cuvintele lui Socrate din Phaidros: „Cele mai mari binefaceri ajung la noi pe calea nebuniei, cu condiţia ca nebunia să fie un dar divin”. Iar în lumea lui George Vulturescu e un dezmăţ de lucruri şi înţelesuri, o viermuială de vedere şi orbire, de lupi şi şerpi, de biserici şi cârciumi, de morţi şi vii, de litere şi pietre, de mlaştini şi munţi, de subterane şi păsări, de ochi şi albine, de vrăjitori păgâni şi profeţi, de oameni şi animale etc. Un univers halucinant în care imaginaţia par a-şi fi ieşit din ţâţâni. Ei, bine, tocmai ca să evit un astfel de discurs, am zis că această carte mi-a produs „o puternică impresie”'. Se ştie prea bine că George Vulturescu şi-a creat şi asumat o întreagă provincie poetică: Nordul. Nordul lui Vulturescu e un ţinut pietros, cu pietre care au coajă şi pe care „poţi rătăci toată viaţa" şi mlăştinos totodată, ceţos („lumina cade ca o burniţă / cu aşchii metalice ce se înfig, greu, în copaci”), populat de lupi şi şerpi şi de legendarii costoboci (trib de daci liberi, de oameni aspri) ce văd lumea la lumina fulgerată a lamei cuţitului, ţinut ce emană miasme otrăvitoare şi mituri păgâne, panteiste, însă nu geografia lirică îl interesează de data asta pe poet. Obsesia dintâi din Aur şi iederă îmi pare a fi scrierea. […] Se poate scrie un întreg eseu relaţia dintre lume şi text înpoezia lui George Vulturescu... (Ion Mureşan)
Poezia lui George Vulturescu este poezia unei mari angoase. De aici şi şansele ei de a rezista. Pentru că reuşeşte să nu fie doar angoasa celui care scrie... (Radu Voinescu)
Se zbate în versurile lui George Vulturescu o formidabilă energie neagră, o demonie substanţială din care derivă un discurs de-o relevanţă pe măsură. De regulă, poeţii îmbină moraliile negative cu cele pozitive, oscilează între poli, fac compromisuri afective etc. Unii aspiră declarat spre elevaţie, beatitudine, sacralizare. La antipodul lor, autorul Scrisului agonic dă glas unei frustrări la un mod absolut, se pune, hotârît, sub emblema damnării. Specificul său îl reprezintă respingerea oricărei medieri, a oricărei departajări morale. De unde un discurs dur, compact în natura sa rebarbativă, ca un pat de fachir, aşternut cu ascuţişuri de cuie. Atenţia cititorului e orientată, clipă de clipă, spre performanţele negaţiei, căci ansamblul e ţesut cu minuţie, întreţinut cu surprizele imagistice ale sarcasmului […]Starea de veghe a lui George Vulturescu e cea a unui posedat. Febricitant, declarîndu-şi demonizarea, poetul se exprimă prin acuităţi sumbre, care dau glas unui simţămint definitoriu al inapetenţei, al sleirii, al limitei. Acesta nu exclude însă forţa trasării contururilor, aidoma gestului unui sinucigaş ce-şi împlîntă cu tărie cuţitul în inimă (Gh. Grigurcu)
