Lucia DĂRĂMUŞ
Data nașterii : 1976-08-04
(n. 4 august 1976, Bacău). Poetă, eseistă, traducătoare.
Absolventă a Facultăţii de Litere, Univ. Babeş-Bolyai, secţia latină-greacă veche. Absolventă a studiilor de master cu durata de doi ani, specializarea lingvistică integrală. Profesor latină – greacă veche din 1999. Redactor cultural la Radio “Renaşterea” 2003-2005. Redactor la revista de cultură Pro Saeculo, 2005.
Membră a Uniunii Scriitorilor din România, din 2007
Publicații: LIM—LIN, Cluj, 2002; Limelfice, 2003; Cu faţa spre lumină, 2004; Viermele fantasitic, 2006; Curcubeul Poveştilor, 2007; Mituri şi legende ale antichităţii, 2008; Interviuri, 2010; Mai mult decît psihoză, roman, 2010; Lumina/The Light, 2013.
Inclusă în dicţionare şi volume colective.
Traduceri
Laus Stultitiae- Erasmus, fragmente selectate în ediţie bilingvă, latină-română;Aulularia – Plautus, ediţie bilingvă.
Publică studii de specialitate, traduceri, versuri, articole, recenzii, interviuri în principalele reviste din ţară: Steaua, Tribuna, Vatra, Cultura, Poesis, Tomis, Dacia Literară, Contemporanul, Mişcarea Literară, Convorbiri Literare, Cultura, Oglinda Literară, Antiteze etc., precum şi în reviste din Germania, USA, Franța, Canada etc.
daramus.lucia@yahoo.co.uk
***
despre Limelfice. Poeme-ou:
"Fragilă si tenace, deopotrivă, cu o iubire extrem de copilăroasă pentru cuvinte si lumină, cu toate succedaneele sale corpusculare si crepusculare - de unde si predilecţia pentru însemne scripturale, credinţa părîndu-mi, in cazul ei, mai degrabă un joc incantatoriu si un model comportamental, nu atit imitat după texte şi legi sacre, cit inventat, într-o încăpăţînată mişcare generoasă spre oameni, hotărită să nu se lase smulsă prea curînd din vîrsta inocentei si a purităţii - Lucia Dărămuş publică, discret, poeme anacronice in placheta austera Lim-Lin (2002). Nu e operantă in cazul unei asemenea poezii încercarea de a descoperi eventuale modele sau idoli nemărturisiţi. Simplitatea jucăuşă a versurilor îşi ajunge sieşi. Mai mult, profită, cu un abia sesizabil zîmbet mucalit, de sensuri ascunse si etimologii uitate, imaginînd o limbă doar a sa, rudă nu prea îndepărtată cu sparga Ninei Casian. Cu poemele in minte, cu privirea mereu senină si luminoasă nu te lasă să presupui care ii va fi pasul următor. E sigur, însă, ca îţi trezeşte curiozitatea". (Irina Petraş, în Cărţile deceniului 10)
"O surpriză plăcută, dublată de o coincidenţă aşijderea. Ea se aproprie de tema religiosului (...) Volumul Limelfice nu este compus întru totul din versuri de o asemenea factură. Deşi partea cea mai consistentă (și, după părerea mea, cea mai valoroasă) vibrează în apropierea divinităţii. Lucia Dărărmuş este o poetă ludică, fără a fi însă neserioasă. În primele poeme, de pildă, ea se apropie la limită de capcana delicurlui verbal, însă nu se lasă prinsă în aceasta. (...) Lucia Dărămuş se dovedeşte a fi o poetă destul de inteligentă pentru a nu se lăsa păcălită de imaginile pretenţioase - preţioase simptomatice oricărui delir, alegîndu-şi pentru jocul său cîteva reguli poetice elementare. Una dintre acestea, de fapt cea care valorizează majoritatea poemelor, este finalul întotdeauna surprinzător şi substanţial. (...)Cele mai frumoase pagini ale volumului, însă, sunt cele prinse în partea a treia, subintitulată Imnuri. Poeta îşi dă jos masca ludică şi versifică aproape impecabil. (...) Lucia Dărămuş se dovedeşte, în această zonă, de o prospeţime şi o subtilitate reconfortante." (Dorin Mureşan, în Tribuna, 2004)
despre Viermele fantastic:
"Polemica dintre cei care susţin revizitarea (evidentă în discurs) a unor perioade literare încheiate, dintr-un spirit de frondă faţă de modele literare ale timpului respectiv sau pentru că acea literatură i-a marcat obsesiv, şi cei care susţin că înnoirea discursului este tot ce contează, e veche şi fără soluţie de la cearta anticilor cu modernii. Lucia Dărămuş îşi încheie textul pe care îl propune în loc de prefaţă la volumul său Viermele fantastic (Editura Limes, 2006) astfel: „E tăioasă mirarea când îţi cunoşti starea de a fi cuvânt! Mă închid pe zi ce trece în el şi din interiorul propriului său sine mă mir de starea însăşi a mirării fiecărui cuvânt: când eşti poet îţi vezi apele/ din care fiinţele ţi se-adapă.“ Citatul se înscrie, fără dubiu, în larga familie a sensibilităţii unei epoci literare revolute. Mirarea sa întru cuvânt miroase tare bine a modernism obsedat de unealta meşteşugului. Sonuri bacoviene, blagiene etc., dialogări programatice cu texte ale acestora, tot atâtea mărturisiri ale iubirii poetei pentru aceşti canonici moderni, sunt vizibile de-a lungul întregului volum. Totuşi, ceea ce salvează volumul de monotonia unui déjà-vu este o anumită spontaneitate a unui discurs reflexiv, lucid, despre o lume fascinată de minciuna măştii. Autoarea apelează în câteva texte la o recuzită imagistică a lumii de azi, cu zâne care au e-mail, un „el“ care „rânji până la stele cu strungăreaţa/ prin care trecu un BMW“, „3333 maşini Peugeot ultimul model/ decapotabil, cu butoane la bord/ spre care doar faci cu ochiul/ şi pe dată locul rămâne gol/ un sinistru haos de început/ în urma hăului cu 33333 km/h“ (p. 43). De altfel toate citatele date fac parte din poemul „Cântec - Fotografia Number One“, unul dintre cele mai bune ale volumului, poem alegoric despre umflarea cu pompa închipuirii a statutului unor scriitori cu ego hipertrofiat („ Dar el, el… cel ales/ gând de vultur/ de poet! Puternic lob central frontal/ peste care tronează şold de femei/ el… el… ultim cuget ultim poem/ capabil de lepădare de sine/ să-şi doneze în cristelniţa cuvântului/ rinichiul pietrificat poate şi ulcerul“ - p. 42). Afişarea preţioasă a condiţiei de poet, diferenţa dintre „a fi“ şi „a face pe poetul“ sunt amendate într-o manieră tragic-comică: „Vai, uriaşule, n-ai vrea tu să fii mortul?/ Dar, zână, nu se poate, eu sufăr până/ la lepădarea cirozei mele/ până la crucificarea pancreatitei mele/ pentru acest mic poem/ cărat pe urmele cernelii umerilor mei!/ Acum vrei, după atâta sacrificare de mine/ să mă transform în el?!“ - p. 44. Atunci când într-adevăr o enervează un lucru, Lucia scrie bine. Însă în unele texte găsim versuri/sintagme ca nişte bolovani care scufundă poemul, precum: „mă aflu într-un trist vertij poetic,/ suspendat de colţul universal al hipofizei“, „soarbe abisul înfrigurat de durere“, „în noaptea aureolat de albastră“ sau unele de un livresc artificios: „M-am aşezat în luntrea lui Caron/ Lăsându-mă purtată de Stixul umblător/ Din Hades eu să fur o umbră de-adevăr“.Bine îi ies Luciei Dărămuş şi versurile cu întorsături surprinzătoare, poemele care clocesc ouă-surpriză: „îmi întind pielea cu puf, alergând ondulat/ printre miile de trecători/ vieţile lor sunt atât de frumoase/ că merită să-mi ofere drept graţie/ un pumn în stomac.“ sau „Po-eva!...Po-eva!...Po-eva! ai rostit: la poeţi ca la îngeri… dezbraci o femeie şi dai de-un poev(m)!?“Povestea viermelui fermecat, personaj pe care autoarea şi-l asumă în prefaţă ca alter-ego, este un manifest împotriva „oamenilor mari“, sintagmă ce trebuie înţeleasă, àla Micul Prinţ de Antoine de Saint-Exupéry, în registrul conotaţiilor peiorative (cei „cocoţaţi“ şi cei îmbătrâniţi). Forţa vehemenţei vine din perspectiva voit candidă, ca şi când un adevăr crud ar fi rostit de un copil. " (Raluca Șerban, în Tomis)
despre Cu faţa spre lumină
"Ieşită din clişee, această carte a tinerei poete Lucia Dărămuș! Cunoscută pînă acum doar ca poetă (volumul Limelfice din 2003 a obţinut tot felul de premii) și ca traducătoare din limba latină, Lucia Dărămuş se prezintă acum în faţa publicului cititor cu o carte colaj, jumătate jurnal, jumătate interviuri despre viaţa culturală clujeană. (...) Profesorii care-i vor modela personalitatea vor deveni pentru ea luminătorii, iar ea se autoproclama o zănurfă, cu faţa spre lumină. (...) Se reconstituie, încet -încet, atmosfera formativ intelectuală a mai multor decenii de viaţă literară și universitară clujeană, pe care autoarea o completează cu propriile sale impresii, observaţii, poezii, note de jurnal, prin care se face elogiul unui oraş şi a unor generaţii de cărturari. Cartea trece cu dezinvoltură de la pagina de jurnal, la poezie proprie, la interviu şi relatarea directă, încît formula de carte-reportaj , propusă de Victor Cubleşan, se susţine în întregime. În orice caz, o carte despre mediul clujean studenţesc formativ de mare relevanță." (Mircea Popa, Cărțile clujenilor, Adevărul de Cluj, 2004)
"Intr-o manieră foarte ciudată, Cu faţa spre lumină are darul de a te descumpăni. Lucia Dărămuş a construit o carte într-o manieră foarte puţin ortodoxă. (...) Vocea auctorială este egală şi omogenă.
Lucia Dărămușare o candoare şi o naivitate nejucate care te cuceresc după primele pagini. În spatele stilului simplu, fără înflorituri și pretențiozităţi, descoperi o voce caldă, mereu dispusă să vorbească despre ceilalți, cu plăcere, cu interes, dar reuşind mai degrabă să vorbească despre sine. Scriitoarea are darul de a-l face pe cititor să dorească permanent să intre în dialog, să comunice. Are darul de a descoperi, aproape cu sfioşenie, lucruri peste care crezusem că nimeni nu va mai şterge praful. (....) Fiecare expediţie, fiecare lectură e o experienţă extrem de personală. Iar în cazul volumului Luciei Dărămuș, una extrem de plăcută." (Victor Cubleșan, prefaţă, 2004)
„Cel puțin ciudat este titlul volumului de debut al Luciei Dărămuș, absolventă a secţiei de filologie clasică a Literelor clujene. Lim-Lin - aşa se cheamă placheta, (....) de parcă tînăra poetă s-a fi jucat cu vocabulele din celebrul vers al lui Ioan Alexandru: lumină lină, lini lumini. (....) Trebuie să spunem de la bun început că este vorba despre o poezie religioasă convenţională. Poemele evită să fie simple ilustrări ale scenariului biblic, după cum evită solemnitatea imnului sau retorica fastidioasă a credinţei clamată în sonore versuri prăfoase. Singura lor pretenţie este expusă în două versuri: Am decis să vorbesc frumos, omeneşte! Desigur, este o decizie de o cutezanţă uluitoare (...). Dar miza ei intimă este tentativa de protejare şi prelungire a copilăriei înţeleasă ca timp bogat, timp fast al inocenţei (...). Iată de ce ne vom încheia succintul comentariu cu un decalog, o suită de zece porunci extrase din cartea Luciei Dărămușcare împreună ar putea forma un fel de Lege după modelul celeia inventată de Virgil Mihaiu în scopul conservării adolescenţei. Ea ar suna cam așa? Legea conservării copilăriei: 1. Nu-ţi uita botoşeii / 2. Privește cerul cu palmele! Priveşte-ţi mîinile cu buzele / 3.Închide ochii şi vei vedea ...fuiorul (în care-şi clocesc ouăle berzele) / 4.Nu te lăsa tulburat de nimeni şi de nimic: crede! / 5.Învață să cunoşti lumina din care ai răsărit! / 6. Fă bine şi treci din cînd în cînd prin sat. / 7. Vorbeşte frumos, firesc, omeneşte! / 8.Refuză să te grăbeşti! / 9. Taci, taci, taci un pic! / 10. Şi mai trimite criticilor tăi, din cînd în cînd, niscaiva seminţe de mac! (Mircea Petean, în Nord Literar, 2003)
Absolventă a Facultăţii de Litere, Univ. Babeş-Bolyai, secţia latină-greacă veche. Absolventă a studiilor de master cu durata de doi ani, specializarea lingvistică integrală. Profesor latină – greacă veche din 1999. Redactor cultural la Radio “Renaşterea” 2003-2005. Redactor la revista de cultură Pro Saeculo, 2005.
Membră a Uniunii Scriitorilor din România, din 2007
Publicații: LIM—LIN, Cluj, 2002; Limelfice, 2003; Cu faţa spre lumină, 2004; Viermele fantasitic, 2006; Curcubeul Poveştilor, 2007; Mituri şi legende ale antichităţii, 2008; Interviuri, 2010; Mai mult decît psihoză, roman, 2010; Lumina/The Light, 2013.
Inclusă în dicţionare şi volume colective.
Traduceri
Laus Stultitiae- Erasmus, fragmente selectate în ediţie bilingvă, latină-română;Aulularia – Plautus, ediţie bilingvă.
Publică studii de specialitate, traduceri, versuri, articole, recenzii, interviuri în principalele reviste din ţară: Steaua, Tribuna, Vatra, Cultura, Poesis, Tomis, Dacia Literară, Contemporanul, Mişcarea Literară, Convorbiri Literare, Cultura, Oglinda Literară, Antiteze etc., precum şi în reviste din Germania, USA, Franța, Canada etc.
daramus.lucia@yahoo.co.uk
***
despre Limelfice. Poeme-ou:
"Fragilă si tenace, deopotrivă, cu o iubire extrem de copilăroasă pentru cuvinte si lumină, cu toate succedaneele sale corpusculare si crepusculare - de unde si predilecţia pentru însemne scripturale, credinţa părîndu-mi, in cazul ei, mai degrabă un joc incantatoriu si un model comportamental, nu atit imitat după texte şi legi sacre, cit inventat, într-o încăpăţînată mişcare generoasă spre oameni, hotărită să nu se lase smulsă prea curînd din vîrsta inocentei si a purităţii - Lucia Dărămuş publică, discret, poeme anacronice in placheta austera Lim-Lin (2002). Nu e operantă in cazul unei asemenea poezii încercarea de a descoperi eventuale modele sau idoli nemărturisiţi. Simplitatea jucăuşă a versurilor îşi ajunge sieşi. Mai mult, profită, cu un abia sesizabil zîmbet mucalit, de sensuri ascunse si etimologii uitate, imaginînd o limbă doar a sa, rudă nu prea îndepărtată cu sparga Ninei Casian. Cu poemele in minte, cu privirea mereu senină si luminoasă nu te lasă să presupui care ii va fi pasul următor. E sigur, însă, ca îţi trezeşte curiozitatea". (Irina Petraş, în Cărţile deceniului 10)
"O surpriză plăcută, dublată de o coincidenţă aşijderea. Ea se aproprie de tema religiosului (...) Volumul Limelfice nu este compus întru totul din versuri de o asemenea factură. Deşi partea cea mai consistentă (și, după părerea mea, cea mai valoroasă) vibrează în apropierea divinităţii. Lucia Dărărmuş este o poetă ludică, fără a fi însă neserioasă. În primele poeme, de pildă, ea se apropie la limită de capcana delicurlui verbal, însă nu se lasă prinsă în aceasta. (...) Lucia Dărămuş se dovedeşte a fi o poetă destul de inteligentă pentru a nu se lăsa păcălită de imaginile pretenţioase - preţioase simptomatice oricărui delir, alegîndu-şi pentru jocul său cîteva reguli poetice elementare. Una dintre acestea, de fapt cea care valorizează majoritatea poemelor, este finalul întotdeauna surprinzător şi substanţial. (...)Cele mai frumoase pagini ale volumului, însă, sunt cele prinse în partea a treia, subintitulată Imnuri. Poeta îşi dă jos masca ludică şi versifică aproape impecabil. (...) Lucia Dărămuş se dovedeşte, în această zonă, de o prospeţime şi o subtilitate reconfortante." (Dorin Mureşan, în Tribuna, 2004)
despre Viermele fantastic:
"Polemica dintre cei care susţin revizitarea (evidentă în discurs) a unor perioade literare încheiate, dintr-un spirit de frondă faţă de modele literare ale timpului respectiv sau pentru că acea literatură i-a marcat obsesiv, şi cei care susţin că înnoirea discursului este tot ce contează, e veche şi fără soluţie de la cearta anticilor cu modernii. Lucia Dărămuş îşi încheie textul pe care îl propune în loc de prefaţă la volumul său Viermele fantastic (Editura Limes, 2006) astfel: „E tăioasă mirarea când îţi cunoşti starea de a fi cuvânt! Mă închid pe zi ce trece în el şi din interiorul propriului său sine mă mir de starea însăşi a mirării fiecărui cuvânt: când eşti poet îţi vezi apele/ din care fiinţele ţi se-adapă.“ Citatul se înscrie, fără dubiu, în larga familie a sensibilităţii unei epoci literare revolute. Mirarea sa întru cuvânt miroase tare bine a modernism obsedat de unealta meşteşugului. Sonuri bacoviene, blagiene etc., dialogări programatice cu texte ale acestora, tot atâtea mărturisiri ale iubirii poetei pentru aceşti canonici moderni, sunt vizibile de-a lungul întregului volum. Totuşi, ceea ce salvează volumul de monotonia unui déjà-vu este o anumită spontaneitate a unui discurs reflexiv, lucid, despre o lume fascinată de minciuna măştii. Autoarea apelează în câteva texte la o recuzită imagistică a lumii de azi, cu zâne care au e-mail, un „el“ care „rânji până la stele cu strungăreaţa/ prin care trecu un BMW“, „3333 maşini Peugeot ultimul model/ decapotabil, cu butoane la bord/ spre care doar faci cu ochiul/ şi pe dată locul rămâne gol/ un sinistru haos de început/ în urma hăului cu 33333 km/h“ (p. 43). De altfel toate citatele date fac parte din poemul „Cântec - Fotografia Number One“, unul dintre cele mai bune ale volumului, poem alegoric despre umflarea cu pompa închipuirii a statutului unor scriitori cu ego hipertrofiat („ Dar el, el… cel ales/ gând de vultur/ de poet! Puternic lob central frontal/ peste care tronează şold de femei/ el… el… ultim cuget ultim poem/ capabil de lepădare de sine/ să-şi doneze în cristelniţa cuvântului/ rinichiul pietrificat poate şi ulcerul“ - p. 42). Afişarea preţioasă a condiţiei de poet, diferenţa dintre „a fi“ şi „a face pe poetul“ sunt amendate într-o manieră tragic-comică: „Vai, uriaşule, n-ai vrea tu să fii mortul?/ Dar, zână, nu se poate, eu sufăr până/ la lepădarea cirozei mele/ până la crucificarea pancreatitei mele/ pentru acest mic poem/ cărat pe urmele cernelii umerilor mei!/ Acum vrei, după atâta sacrificare de mine/ să mă transform în el?!“ - p. 44. Atunci când într-adevăr o enervează un lucru, Lucia scrie bine. Însă în unele texte găsim versuri/sintagme ca nişte bolovani care scufundă poemul, precum: „mă aflu într-un trist vertij poetic,/ suspendat de colţul universal al hipofizei“, „soarbe abisul înfrigurat de durere“, „în noaptea aureolat de albastră“ sau unele de un livresc artificios: „M-am aşezat în luntrea lui Caron/ Lăsându-mă purtată de Stixul umblător/ Din Hades eu să fur o umbră de-adevăr“.Bine îi ies Luciei Dărămuş şi versurile cu întorsături surprinzătoare, poemele care clocesc ouă-surpriză: „îmi întind pielea cu puf, alergând ondulat/ printre miile de trecători/ vieţile lor sunt atât de frumoase/ că merită să-mi ofere drept graţie/ un pumn în stomac.“ sau „Po-eva!...Po-eva!...Po-eva! ai rostit: la poeţi ca la îngeri… dezbraci o femeie şi dai de-un poev(m)!?“Povestea viermelui fermecat, personaj pe care autoarea şi-l asumă în prefaţă ca alter-ego, este un manifest împotriva „oamenilor mari“, sintagmă ce trebuie înţeleasă, àla Micul Prinţ de Antoine de Saint-Exupéry, în registrul conotaţiilor peiorative (cei „cocoţaţi“ şi cei îmbătrâniţi). Forţa vehemenţei vine din perspectiva voit candidă, ca şi când un adevăr crud ar fi rostit de un copil. " (Raluca Șerban, în Tomis)
despre Cu faţa spre lumină
"Ieşită din clişee, această carte a tinerei poete Lucia Dărămuș! Cunoscută pînă acum doar ca poetă (volumul Limelfice din 2003 a obţinut tot felul de premii) și ca traducătoare din limba latină, Lucia Dărămuş se prezintă acum în faţa publicului cititor cu o carte colaj, jumătate jurnal, jumătate interviuri despre viaţa culturală clujeană. (...) Profesorii care-i vor modela personalitatea vor deveni pentru ea luminătorii, iar ea se autoproclama o zănurfă, cu faţa spre lumină. (...) Se reconstituie, încet -încet, atmosfera formativ intelectuală a mai multor decenii de viaţă literară și universitară clujeană, pe care autoarea o completează cu propriile sale impresii, observaţii, poezii, note de jurnal, prin care se face elogiul unui oraş şi a unor generaţii de cărturari. Cartea trece cu dezinvoltură de la pagina de jurnal, la poezie proprie, la interviu şi relatarea directă, încît formula de carte-reportaj , propusă de Victor Cubleşan, se susţine în întregime. În orice caz, o carte despre mediul clujean studenţesc formativ de mare relevanță." (Mircea Popa, Cărțile clujenilor, Adevărul de Cluj, 2004)
"Intr-o manieră foarte ciudată, Cu faţa spre lumină are darul de a te descumpăni. Lucia Dărămuş a construit o carte într-o manieră foarte puţin ortodoxă. (...) Vocea auctorială este egală şi omogenă.
Lucia Dărămușare o candoare şi o naivitate nejucate care te cuceresc după primele pagini. În spatele stilului simplu, fără înflorituri și pretențiozităţi, descoperi o voce caldă, mereu dispusă să vorbească despre ceilalți, cu plăcere, cu interes, dar reuşind mai degrabă să vorbească despre sine. Scriitoarea are darul de a-l face pe cititor să dorească permanent să intre în dialog, să comunice. Are darul de a descoperi, aproape cu sfioşenie, lucruri peste care crezusem că nimeni nu va mai şterge praful. (....) Fiecare expediţie, fiecare lectură e o experienţă extrem de personală. Iar în cazul volumului Luciei Dărămuș, una extrem de plăcută." (Victor Cubleșan, prefaţă, 2004)
„Cel puțin ciudat este titlul volumului de debut al Luciei Dărămuș, absolventă a secţiei de filologie clasică a Literelor clujene. Lim-Lin - aşa se cheamă placheta, (....) de parcă tînăra poetă s-a fi jucat cu vocabulele din celebrul vers al lui Ioan Alexandru: lumină lină, lini lumini. (....) Trebuie să spunem de la bun început că este vorba despre o poezie religioasă convenţională. Poemele evită să fie simple ilustrări ale scenariului biblic, după cum evită solemnitatea imnului sau retorica fastidioasă a credinţei clamată în sonore versuri prăfoase. Singura lor pretenţie este expusă în două versuri: Am decis să vorbesc frumos, omeneşte! Desigur, este o decizie de o cutezanţă uluitoare (...). Dar miza ei intimă este tentativa de protejare şi prelungire a copilăriei înţeleasă ca timp bogat, timp fast al inocenţei (...). Iată de ce ne vom încheia succintul comentariu cu un decalog, o suită de zece porunci extrase din cartea Luciei Dărămușcare împreună ar putea forma un fel de Lege după modelul celeia inventată de Virgil Mihaiu în scopul conservării adolescenţei. Ea ar suna cam așa? Legea conservării copilăriei: 1. Nu-ţi uita botoşeii / 2. Privește cerul cu palmele! Priveşte-ţi mîinile cu buzele / 3.Închide ochii şi vei vedea ...fuiorul (în care-şi clocesc ouăle berzele) / 4.Nu te lăsa tulburat de nimeni şi de nimic: crede! / 5.Învață să cunoşti lumina din care ai răsărit! / 6. Fă bine şi treci din cînd în cînd prin sat. / 7. Vorbeşte frumos, firesc, omeneşte! / 8.Refuză să te grăbeşti! / 9. Taci, taci, taci un pic! / 10. Şi mai trimite criticilor tăi, din cînd în cînd, niscaiva seminţe de mac! (Mircea Petean, în Nord Literar, 2003)
![[Noutati prin RSS]](http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro//Poze/rss.png "Noutati prin RSS")