Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară











Doina CURTICĂPEANU

Data nașterii : 1941-02-15


Click aici pentru a vizualiza Manuscrisul - Doina CURTICĂPEANU













 (n. 15 februarie 1941, Sovata/Mureş). Critic şi istoric literar. Facultatea de Filologie a UBB (1963). Doctorat, 1973, cu teza Valori literare în opera cronicarilor. Debut absolut în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 1965.
Volume: Orizonturile vieţii în literatura veche românească, 1975; Vasile Alecsandri – prozator, 1977; Odobescu sau lectura formelor simbolice, 1982; Universul literaturii române vechi, 1994. A îngrijit ediţii din Dimitrie Cantemir, Hortensia Papadat-Bengescu, B.P. Hasdeu, Ioan Timuş. A colaborat la dicţonarul  Scriitori români, 1978; Dicţionarul Scriitorilor Români, 4 vol., 1995-2003; Dicţionar analitic de opere literare româneşti, 4 vol. 1998-2002. Primele mărturii despre Biblia jubiliară 2001. Versiunea Arhiepiscopului Valeriu Anania, 2003.
 
A colaborat la revistele Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Steaua, Tribuna, Echinox, Euphorion, Discobolul, Vatra, Familia, Renaşterea, Tabor. Cronicar literar la Familia (1998-2003). Membră în Colegiul de redacţie al revistei de cultură şi spiritualitate românească Tabor (din 2007).
 
Colaborări la volume colective: Neagoe Basarab. 1512-1521, 1972; Studii literare. Din istoria presei culturale şi literare româneşti, 1987; Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, 1991; Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. I–IV, coord. Ion Pop, 1998-2005; Dicţionarul biografic al literaturii române, I-II, 2006;Dimitrie Cantemir. Dimensiuni ale universalităţii, Chişinău, 2008; Caietele FestLit Cluj 2015, Farmecul etimologiilor. Elogiu limbii române, 2016; Enciclopedia Literaturii Române Vechi, 2018..
 
 
Premiul Octav Şuluţiu pentru critică al revistei Familia (2001). Ordinul Naţional „Serviciul credincios” în grad de Cavaler, 2002.
 
Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.
 
maria.curticapeanu@gmail.com;
 
***
“Literatura veche este văzută, într-un plan general, ca «mărturie polemică a unei epoci», suprema valoare afirmată fiind viaţa, «singura realitate sublimă la care poate aspira omul din cronici». Particularităţile viziunii asupra lumii sînt apoi descrise începîndu-se cu simbolicul «pelerinaj la Rîm», întoarcere imaginară la origini «cu mîndria apartenenţei» la o comunitate glorioasă, dar şi expresie a tensiunii către un centru spiritual. «Într-un sens mai general – notează Doina Curticăpeanu – afirmaţia «că de la Rîm ne tragem şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate» subliniază, fireşte, că «întreaga temelie a vorbirii  şi pănă astăzi se ţine pre limba latină», dar în acelaşi timp conţine şi revendicarea de la străvechea tradiţie a «frumoasei vorovii», de la «virtutea cuvîntului lătinesc», atîta «întru învăţătura cărţilor şi ştiinţelor de iscusit»”. (Mircea Iorgulescu)
“Cartea de debut a Doinei Curticăpeanu […] este, din două motive, o încercare ambiţioasă şi meritorie: prin tema în sine (de care titlul ne dă o idee: Orizonturile vieţii în literatura veche românească) şi prin risipa de informaţie care-i stă la bază. […] «Extinderea noţiunii de literatură în gîndirea celor vechi – ne previne Doina Curticăpeanu – este motivată de faptul că eloquentia era elementul comun operelor filosofice, medicale, istorice. Scopul tuturor era în egală măsură acela de a comunica şi de a convinge prin mijloace artistice.» […] Studiul Doinei Curticăpeanu este consacrat cronicilor sau altor scrieri medievale privite ca meditaţii asupra destinului uman, ca dialoguri cu lumea, ilustrînd formele de viaţă, promisiunile şi aspiraţiile omului în epoca respectivă. «Reperele de subtext – conchide autoarea – care au ghidat lectura noastră au fost acele cîteva locuri mitologice ale literaturii române vechi, semnificative într-o discuţie despre orizonturile vieţii de altădată». Aşadar, obiectul analizei îl formează concepţia, în sens larg, despre lume a lui Ureche, Costin, Dosoftei, Neculce ori Cantemir şi nu protocolul specific al artei lor, luat în considerare doar în subsidiar.” (Nicolae Manolescu)
„Cartea Doinei Curticăpeanu îşi ia ca punct de plecare îndemnul adresat de Odobescu studenţilor săi: „Citiţi mai bine pe Pliniu sau veniţi să-l citim uneori împreună” şi se ocupă de revelarea unei metode de lectură specifică şi unitară în cadrul operei scriitorului. Cartea ei este un elogiu erudit, dar şi patetic, adresat înaltului ideal intelectual pe care îl reprezintă Odobescu, profilului său cultural şi imaginativ, felului său de a trăi arta. Foarte convingătoare în demonstraţii, excesiv de minuţioasă chiar, autoarea comunică vizibil cu scriitorul prin cultul erudiţiei, prin rigoarea demonstraţiei şi plăcerea stilului digresiv, dar, în fond, metodic, prin sensibilitatea faţă de textul clasic şi bucuria informaţiei competente şi a expresiei arborescente” (Dana Dumitriu).
Doina Curticăpeanu, cu silueta ei stilizată, de o paradoxală graţie rigidă, parcă vibrînd imperceptibil de o melancolie tensionată, avea mai tot timpul un aer enigmatic şi distant. Devenea intensă şi volubilă în sala de seminar ştiind să transforme scrierile opace ale bătrînilor cronicari în încîntătoare spectacole estetice. La seminariile ei am descoperit gustul pentru „valoarea de vechime” a literaturii, dar, mai ales, că istoria culturii şi a literaturii trebuie înţeleasă ca o reţea de conexiuni. Încă îmi amintesc cum mă motiva intelectual fenomenul Reformei cu implicaţiile lui în destinul limbii române din Transilvania, aşa cum îmi amintesc despre strania lume a călugărilor copişti şi codul moralei monahale. Tînăra asistentă părea familiarizată întrucîtva cu istoria mentalităţilor, după cum era bine iniţiată în literatura română în ansamblul ei, glisînd, astfel, cu dezinvoltură de la o epocă la alta. Descoperirea cea mai mare, imposibil de explicat, a fost, însă, farmecul livrescului. […] Doina Curticăpeanu s-a specializat iniţial în literatura română veche, fiind în anii ’70 asistentă la această catedră. Nu s-a închis, însă, în specialitatea ei, astfel că, avînd cuprinderea ansamblului, i-a putut citi pe cei vechi cu ochiul literatului cultivat şi la valorile modernităţii. Surprinzător e că, după 1990, ea va practica, inteligent şi cu adecvare la text, chiar cronica literară. Cele trei cărţi ale ei exhibă voinţa de expansiune, precum şi o anume pasiune pentru rafinamentul formelor literare mai puţin frecventate: Orizonturile vieţii în literatura veche românească (1975), Vasile Alecsandri – prozator (1977), Odobescu sau lectura formelor simbolice (1982). (Petru Poantă)
În lucrarea Orizonturile vieţii în literatura veche românească (1520–1743), Doina Curticăpeanu investighează, cu fineţe şi pătrundere, valorile estetice ale unor opere situate cronologic la începuturile literaturii române. Cercetarea fixează în câmpul scrierilor vizate (de la Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie la Istoria ieroglifică) un număr de repere de natură să dea o imagine asupra complexităţii şi profunzimii acestei literaturi, asupra creativităţii primilor noştri scriitori (cronicarii). Demersul autoarei se înscrie, îndeosebi, în descendenţa opiniilor lui Pompiliu Constantinescu şi G. Călinescu în acest domeniu, fiind, în acelaşi timp, ilustrativ pentru valoarea tinerilor critici şi istorici literari români din anii ’70 ai secolului al XX-lea. Spirit analitic, dar cu apetenţă istoristă şi valenţe pentru un comparatism de calitate, orientat modern, C. îşi concepe lucrarea „ca o descoperire a unei lumi cu meditaţia ei, cu creaţiile care traduc dimensiunile şi înălţimea gândirii […], cu referinţele ei livreşti […], cu climatul şi modelele sale savante sau populare, cu atitudinile şi cu o anume concepţie văzută în diversele-i metamorfozări” (Ion Vlad).(Constantin Hârlav)
În Panorama criticii literare, reţineam două mărturisiri provocate privind conştiinţa de sine a criticului şi istoricului literar Doina Curticăpeanu. Recunoştea că a aplicat analiza pe suport iconografic şi depistarea „referinţelor” de artă pe care textul le suscită/ încorporează şi definea critica literară drept „un sistematic şi încordat exerciţiu de atenţie, ferventă, pasionată şi imaginativă atenţie, oficiu de mediere între un interlocutor tăcut (textul scriitorului) şi un privitor distrat (cititorul)”. Bună conducătoare de texte, D.C. este mediatorul perfect. Sub verbul ei atent, scrutător, ţine în frâu relaţia cititorului cu textul vechi, acesta din urmă iese definitiv din muţenie şi din datare, cel dintâi se molipseşte de alerteţea şi subtilitatea privirii critice. În Orizonturile vieţii în literatura veche românească, 1975, textele vechi sunt citite ca „mărturie polemică a unei epoci”, este reconstituită incitant viaţa „omului din cronici” („Aceste opere, care ne spun atâta în legătură cu viaţa de-altădată, care ne arată că moartea şi efemerul sunt ascunse în ea, au fost scrise de oameni încredinţaţi că scrisoarea iaste lucru vecinic, cu alte cuvinte, de oameni care au avut o nedezminţită vocaţie a duratei”), se identifică valorile ei perene şi zestrea pe care o lasă viitorului. [...] Biblioteca pe care o pune cercetătoarea în mişcare comentând scrieri de Grigore Ureche, Miron Costin, Dosoftei, Neculce, Dimitrie Cantemir este impresionantă. Instrumentarul său se păstrează conectat la literatura română şi universală, la mitologie şi sociologie, sondează psihologii, interpretează semne ale istoriei şi ale individului deopotrivă, iar conexiunile pe care le scoate la iveală sunt pe cât de surprinzătoare, pe atât de atent şi convingător argumentate. (Irina Petraş)
 

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară