Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară











Doina CETEA

Data nașterii : 1942-11-25


Click aici pentru a vizualiza Manuscrisul - Doina CETEA













 
DOINA CETEA (CONSTANTINESCU) Născută la 25 noiembrie 1942, Cetea/Bihor; pseudonimul Doinei Bendorfeanu. Poetă, prozatoare. Institutul Tehnic de Drumuri şi Poduri Cluj (1963). Debut absolut cu versuri în revista Steaua (1965). Din 1984, secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, iar între 2009 şi 2013, vicepreşedinte al  Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor.

Volume: Culorile începutului, versuri, 1968; Cutremurul albastru, versuri, 1973; Ziua şi noaptea cuvintelor, versuri, 1977; În faţa luminii, versuri, 1981; Agave, versuri, 1985; Corabia de cristal, versuri, 1987; Iataganul şi alte povestiri, 1988; Magica întâlnire, versuri, 1988; Misterul din lacul Nuferilor, povestiri pentru copii, 1990; Triunghiul Bermudelor, versuri, 1992; Poiana nălucilor, povestiri pentru copii, 1997; Fantoma corăbiei stea, ediţie bilingvă română-engleză, 1999; Taximetrul roşu, proză scurtă, 2002; Binoclul motanului Potifar: poveşti de dimineaţă, 2002, Vremea lui Gelu, nuvelă istorică, 2003; Casa iluziilor, antologie, 2004; Ierboaia, proză scurtă, 2010.
 
Prezentă în antologiile: Poeti romeni contemporanei, Palermo, 1988; Antologia prozei scurte, 1996; Poeţi clujeni contemporani, 1997; Antologia copilăriei, 1998; Poeţi români contemporani, Malmo, 1999; Poezia părinţilor noştri, 2002; Proza scurtă a mileniului trei, 2004; Cântecul stelelor/Canto delle stelle, 2004; Omaggio a Alberto Magnelli, Pistoia, 2004; Un pahar de lumină/Poharnyi Feny, 2005;

Nominalizată la Premiul Uniunii Scriitorilor în 1999. Premiul Uniunii Scriitorilor în 2002.

Meritul Cultural în grad de Ofiţer în 2004; Meritul Cultural în grad de Comandor în 2010.

 

Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

* * *

Scriind ori vorbind despre poezia sa, am remarcat mereu ţesătura verbală discretă, domestică, sub un cer coborât până la hornul casei, încropirea de lume din elemente umile, derizorii; o lirică nu neapărat „a boabei”, căci nu miniaturalul e miza, cât „a fărâmei”, adică a fragmentului decupat cu sentimentul că poate ţine locul, oricând, întregului, când întregul nu-ţi poate fi, nicidecum, la îndemână. Altfel spus, încărcarea metaforei accesibile cu exact atâta înţeles şi subînţeles cât poate duce fără a strica un echilibru confortabil. Rostirea, simplă şi directă, nu poetizează, nu construieşte armonic spaţiul scriptural pentru a consuna, eventual, universului. Cuvintele şi lucrurile sunt totuna, simpla uimire, şi ea avară, e suficientă. Şi se împlineşte cu o nepăsare totală. Aceasta în sens etimologic, de ne-păsare, de ne-pensare, adică de ne-gândire. Căci nu se pun întrebări şi nu se caută răspunsuri. Totul este şi capătă valoare prin faptul de a fi. Prozele din Taximetrul roşu sunt surprinzătoare prin ruperea parţială de cuibul central nu în expansiuni teritoriale, nu prin cucerirea de alte spaţii şi zări, ci prin evadări în alt timp. Universul domestic se sparge nu în explozii spectaculoase, nu prin deşirări dramatice, ci prin fine fisurări urmărite cu sufletul la gură. Sentimentul morţii, al trecerii, speranţa accederii la eternitate sunt tatonate în fraze parcă temătoare de propria îndrăzneală. Timpul invadează pagina, trecutul devine un personaj stăruitor, insinuant, exotic chiar, stimulator de fantasme şi dătător de fiori gata să atingă metafizicul. (Irina Petraş, în Literatură română contemporană. O panoramă)
 
 
Poezia sa este expresia unei iluminări vizionare si a unei sentimentalităţi exacerbate, dominate cu luciditate, a unei increderi depline in rostul omului si trăinicia creaţiei. Formula poetică adoptată e una modernă, cu expresivităţi fragede, cu o tăietură ce depăşeşte elegia austera si încifrarea initiaţic-oraculara printr-o sinceritate cuceritoare ce atinge pragul unei meditaţii religioase de profunzime. Unda simpla, tonică a acestei voci lirice are capacitatea de a reverbera şi a menţine in cititor starea de meditaţie si colocvialitatea unei lumi in permanentă evoluţie si transformare, întoarsă asupra sa însesi, prin exerciţiu alegoric, plin de gravitate si de generozitate si in care temele majore se raportează în permanenta la conştiinţa trecerii timpului, la precaritatea si fragilitatea fiinţei umane, apărata de o intimitate sugestivă impotriva asediului nemilos al agresiunii şi răutăţii. Surîsul senin, tonic al unei lumi a Binelui ne intimpină peste tot, crisparea si alienarea fiinţei fiind alungate in favoarea stării de iubire si demnitate umană. O asemenea concepţie stenică intilnim si in proza autoarei, din Misterul nuferilor, Poiana nălucilor, Taximetrul roşu, Binoclul motanului Potifar, care o propulsează în contingentul fruntaş al scriitorilor pentru copii (dovada şi premiile obţinute), precum si in micro-romanul ce valorifica fondul de rezistenta al istoriei noastre transilvanene, prin Vremea lui Gelu  (Mircea Popa, în Făclia, 25 noiembrie 2007)
 
Treptat-treptat, aproape imperceptibil – în aceasta constă, de fapt, măiestria întregului volum –, autoarea transgresează graniţa dintre memorialistică şi ficţionalizare, cantitatea masivă de substanţă thanatică din lumea amintirilor ajungând să se supradimensioneze în direcţia unui fantastic atent brodat literar, în care simţi modelul prozei sud-americane, fără ca similitudinea să devină deranjantă, dimpotrivă: având mână bună şi un foarte acut simţ al autocenzurii, Doina Cetea nu translează în efluvii halucinatorii, nu-şi transformă notaţiile în fastuoase epigonisme marqueziene, ci rămâne la graniţa fragilă dintre verosimilul documentar şi fantasmatic, adică acolo unde este mai greu de rămas, fiindcă reticenţa cere autocenzură epică, fineţe descriptivă şi discreţie. […] Ierboaia, dacă am înţeles bine, este, în dialect local, floarea-soarelui, dar semnifică, într-o ordine consecutivă, vegetaţia vorace care acoperă totul, ştergând urmele a tot ce a fost şi există. Volumul Doinei Cetea merită citit: rar veţi vedea, într-un text de mai puţin de o sută de pagini, o asemenea concentrare de obsesii thanatice, pe care, cunoscând-o pe autoare, sincer să fiu nu ştiam că le are... (Ştefan Borbély, în Apostrof, nr. 11/2010)

(doinacetea@yahoo.com; raducon941@yahoo.com)

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară