(20 mai 1949, Fărcaşa/Maramureş - 22 dec. 2022, Satu Mare). Prozator. Facultatea de Medicină, Cluj (1974). Debut absolut cu proză în Luceafărul (1968).
Volume: Fântâna vulturilor, 1978 (Premiul de debut al Editurii Dacia); Întoarcerea fiilor, roman, 1982; Vizitele necunoscutei, povestiri, 1983; Călători ca apele, roman, 1986; Iubeşte-ţi clipa, roman, 1991; Despre societatea vitelor eroine, roman, 1996; În numele tatălui, 2009.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.
"O alianţă între observaţia realistă de tradiţie ardelenească şi sondarea stărilor tulburi sau imponderabile reuşeşte Ion Boloş, medic de profesie, prin revelarea surselor ancestrale şi a resurselor psihologice ale comportamentului personajelor." LAURENȚIU ULICI
“Ion Boloș a absolvit medicina de foarte puțini ani și o profesează într-o comună de lângă Carei și habar n-are de matematică. Și cu toate că, student fiind, a obținut premiul I la un concurs național al prozatorilor studenți sau al studenților prozatori, n-a avut fericirea, măcar în juriul ce i-a acordat diploma de hârtie, să fie un matematician care să-l învețe pe viitor cum să măsoare fericirea. Așa că personajele sale din ”Fântâna vulturilor” nu știu decât să viseze, să muncească, să spere, să dispere, să trăiască într-o lume ce-și caută o nouă mitologie, ducând cu sine această lume, lumea de până atunci, plină de eresuri și de obiceiuri și de fantasme. Ion Boloș mai are un defect, pe lângă la neapetența la regulile matematicii, nu scrie subțire, după ureche, lăutărește, el e bolovănos, aspru, zgârcit în cuvinte. DUMITRU RADU POPESCU
”Ion Boloș practică o proză aspră, dramatică, inspirată de câmpiile borealului românesc, în care sentimentele germinează puternic și dovedesc mai apoi imensă vigoare, aidoma arborilor.” MARCEL CONSTANTIN RUNCANU
”Remarcabilă la Ion Boloș este portretistica... și tehnica sugerării nu prin poematizări excesive ci printr-o subtilă stilizare a faptului oarecare.” LAURENȚIU ULICI
”Ion Boloș, parcă netulburat de mișcarea prozei optzeciștilor din jur și fără să pună prea mare preț pe tehnici ale scriiturii, abordează o lume nord transilvană cu datini și cutume misterioase, reclamând vechea tradiție a prozei realiste în care construcția epica domină orice înflăcărare stilistică. Pe acest fundal social și istoric ardelenesc, personajele sunt circumscrise unui destin din care nu se pot smulge - câmpia din Nord are, adesea, pe lîngă o poezie frustă și o legătură agresivă, ca o oglindă, în care transparența poate deveni amețitoare: vertij, mlaștină care absoarbe... Arhaicitatea nu este niciodată un scop în sine ci un fundal care lămurește tipologia personajelor, tiparul și dinamica psihologiilor... Chiar și proximitatea istorică interbelică, rupte de contactul direct cu mitul, simt de la o vreme o chemare lăuntrică misterioasă de a se regăsi, de a cunoaște acea față a timpului eliadesc ”tare”, a originilor. GEORGE VULTURESCU
”Eroii lui Ion Boloș au,de regulă, firi complicate, predispuse la reflecții nostalgice, sunt niște inadaptabili, cel mai adesea, construindu-și din biografie o carapace. Prezentul e un pretext de a developa trecutul, o trapă a memoriei. În jurul lor se încheagă o parabolă a scrisului omniscient, a martorului care recuperează adevărul istoriei prin amintire... tonul e sibilinic sau încifrat, atmosfera misterioasă, cînd reface cazuri obscure. Sondajul psihologic are o solemnitate excesivă, stările sunt amplificate și aproximate prin comparații hiperbolice. Analiza e prețioasă până la cazuistică. RADU G. ȚEPOSU
”Un caracter experimental mai pronunțat are romanul ”Călători ca apele” 1986, operă de maturitate ce marchează nevoia vădită de sincronizare cu proza generației 80. Scriitorul își propune să utilizeze o gamă largă de formule narative, a căror permanentă alternanță aspiră să se transforme într-o probă de virtuozitate. Romanul are două părți simetrice: prima parte se găsește sub semnul unui demiurg ludic care refuză perspectiva omniscientă asupra realității, preferând să contrarieze orizontul de așteptare al cititorilor printr-o versiune parodică a vechiului tip de roman […] Totul este asumat într-o manieră ludică, specifică unui spirit postmodern ce demitizează subiectele majore ale literaturii tradiționale. Tragicul se ascunde în spatele comicului aparent, salvarea gasindu-se într-o fericită terapeutică a râsului GHEORGHE GLODEANU
Povestirile din ”Vizitele necunoscutei” , de o mai mare acuratețe stilistică decât romanele, pun accentul exclusiv pe surpriza motivației comportamentale, Ion Boloș făcând onorabilă figură ca priceput autor de filigram epic. Materia lor e, în genere, inefabilă, cu un grăunte de epic, în jurul căruia crește, de regulă cât și cum trebuie, descripția de comportament cu motivația amânată până în final când e propusă brusc mizând pe efectul de șoc la cititor. Indeobște, amânarea e un mod de a menține tensiunea epică; în cazul unor texte cu aspect de schiță, cum sunt majoritatea in ”Vizitele necunoscutei” ea mai are și o funcție, ca să spun așa, tăinuitoare, ascunde pentru o clipă chiar obiectul prozei respective, în sensul că mută interesul lecturii de deasupra lui asupra propriilor ei mijloace de paginare epică, așa încât deconspirarea din final își dubreală practic puterea de șoc. (Povestiri cu final inversat). LAURENȚIU ULICI
”Despre societatea vitelor eroine” este un roman alegoric în care Doamna Vacă și onoratul ei fiu se desprind din fabulă spre a călca printre sătenii-victime, taciturni și blazați, care mai fac haz de necaz sau își permit uneori, într-o tresărire de orgoliu , să sancționeze prostia, precum Gheorghe a Scroafei, în capitolul Ceață, căruță, indignare și alcool. […] Ironia absoarbe atenția, ea este practic personajul central al romanului, pe lângă ironie , cititorul e captivat de aventura limbajului. Ion Boloș e un textualist, preocupat de efectul estetic al scriiturii, un abil mânuitor al cuvintelor, stilul său este unul distinct în proza contemporană. Fraza captivantă, savuroasă amintește de Ilf și Petrov. IOAN NISTOR
”Călători ca apele” conține avatarurile bildungsromanului. Exemplele conțin numeroase și ilustre romane de la Intrusul la Vocile noptii, de la Strainul la Zmeura de câmpie, în care personajele centrale își făuresc imaginea despre real din mers, dovedindu-se o mare mobilitate a formulei romanești admisă de o asemenea temă. Doctorul se îndreaptă spre postul său, într-o reeditare subtextuală, a provocării lui Rastignac:” A nous deux maintenant!”. […] Călători ca apele ” conține între coperțile sale o evoluție de la atitudinea ironică și (autoironică) a eroului la mărturisirea finală a aderării la comunitate.Între marginile narațiunii sunt cuprinse incertitudinile doctorului care sub anumite aspecte amintesc aspectele hibrisului din schema arhetipală care cuprinde latura agresivă alienantă ca și personaje debusolate și care își caută refugiul posibil... IOANA BOT