Ioan MUŞLEA (19 mai 1940, Cluj – 8 iulie 2019, Cluj). Poet, eseist şi traducător. Fiul lui Ion Muşlea. Pseudonim: Pi. Debut absolut în Vatra, august-septembrie 1981, versuri. Redactor la Tribuna. Filme documentare cu Doina Cornea şi Alexandru Vlad.
Volume: În către pierdere, 2009; Lumea de-al doilea, 2011; Întruparea nimicului, 2013. Traduceri: Antologia „Vânt potrivit până la tare”, 1982; Richard Wagner, Călăreţ pe unde scurte, 1984; Franz Hodjak, Copacii, de pildă, 1989; Nikolai Berdiaev, Sensul şi direcţiile comunismului rusesc, 1997; Antologia (adăugită) „Vânt potrivit până la tare”, 2011; Antologia Poeţii de la Echinox, pagini germane, 2013 (Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor). A colaborat la periodicele: Tribuna, Vatra, Steaua, Apostrof, Asymetria.
***
Versurile frapează, în plan formal, tocmai prin caracterul lor compact, de masă lingvistică în care se aglutinează ponderi sonore grele, purtate de o mişcare dificilă, trudnică a numirii lucrurilor, atributelor, circumstanţelor, cu acumulări sugerând un mare efort către expresie. […] Osmoza dintre viaţă şi text e în chip remarcabil sugerată la fiecare pagină, încât se poate spune că Ioan Muşlea este, acum, dintre puţinii poeţi „textualişti" (eticheta are, desigur, relativitatea ei) pentru care actul scrisului, cu mecanismele expuse la vedere, nu mai e deloc un joc gratuit, spectaculos în sine, ci implică o dimensiune ontologică gravă şi profundă, de un autentic dramatism. Dacă ar fi să-i căutăm familia de spirite, am da de puţine nume, precum Aurel Pantea şi, într-o anumită măsură, un Bogdan Ghiu. (Ion Pop)
Dacă s-a apucat târziu de poezie (adică doar atunci când poezia, nu poetul, n-a mai răbdat să tacă), măcar Ioan Muşlea are avantajul că nu scrie ca nimeni altcineva (şi nici nimeni altcineva nu scrie ca el). Fireşte că acest avantaj de unicitate i-ar putea fi răsturnat în handicap dacă n-ar mai veni alături de el şi un ritm vizionar care se problematizează pe sine şi – mai ales – problematizează condiţia omului şi poemului într-o sintaxă cu vervă expresionistă şi cu tensiunea unui suprem colocviu cu sine. Între iluminare şi sarcasm, între elan şi reculegere, Ioan Muşlea urmăreşte cu microscopul – mărind toate cele – o întreagă dialectică interioară, punând stările în condiţie interogativă şi traducând întrebările vitale în stări. Poemul lui – căci unul singur e – e compus pentru orgă, cu revărsări ale neliniştii în vervă şi cu reverberaţii ale spaimei în seninătate. Ioan Muşlea e un reflexiv angoasat şi un anxios care-şi traduce tensiunea lăuntrică în spectacole interogative. Dar ştie să ţină aceste spectacole pe marginea concretă a patetismului, acolo unde tensiunea şi neliniştea se adună la densitatea unei viziuni. (Al. Cistelecan)
Puţinătatea luminii la îndemână pentru a desluşi mişcările şi purtările realului revine laitmotivic, cu o stranie seninătate; o asumare subsidiară a fragmentarului, provizoriului, relativului, dublată de neobosita, bolborosita, dezlânata încercare de a inventaria întrebările grele[…] Întrebările nu mai caută răspunsuri, dar rostirea lor înteţită scurmă, scotoceşte şi spune multe despre om, despre fiinţă. De unde? când? de când? de ce? de ce nu? în ce fel? câţi? cui? unde? încotro? a câta oară? la ce? până când? sunt moduri de a privi în faţă fragilitatea de nestăpânit a Realului („În fapt, nu-l ştim realul / lăsat de capul lui / sporeşte mereu / oricum sporeşte“) şi de a-i împrumuta un sens, fie el şi provizoriu, în direcţii aproximate cu dinspre, în către, de către, între, dintru, „hăul textului“ „mereu aducând / vorba despre cum / să fixezi o absenţă“. De aici, din înteţirea absenţei, îşi extrage versul lui Ioan Muşlea forţa de a capta, de a convinge, de a stărui prelung. (Irina Petraş)
Foto: Liviu Scripcaru
Volume: În către pierdere, 2009; Lumea de-al doilea, 2011; Întruparea nimicului, 2013. Traduceri: Antologia „Vânt potrivit până la tare”, 1982; Richard Wagner, Călăreţ pe unde scurte, 1984; Franz Hodjak, Copacii, de pildă, 1989; Nikolai Berdiaev, Sensul şi direcţiile comunismului rusesc, 1997; Antologia (adăugită) „Vânt potrivit până la tare”, 2011; Antologia Poeţii de la Echinox, pagini germane, 2013 (Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor). A colaborat la periodicele: Tribuna, Vatra, Steaua, Apostrof, Asymetria.
***
Versurile frapează, în plan formal, tocmai prin caracterul lor compact, de masă lingvistică în care se aglutinează ponderi sonore grele, purtate de o mişcare dificilă, trudnică a numirii lucrurilor, atributelor, circumstanţelor, cu acumulări sugerând un mare efort către expresie. […] Osmoza dintre viaţă şi text e în chip remarcabil sugerată la fiecare pagină, încât se poate spune că Ioan Muşlea este, acum, dintre puţinii poeţi „textualişti" (eticheta are, desigur, relativitatea ei) pentru care actul scrisului, cu mecanismele expuse la vedere, nu mai e deloc un joc gratuit, spectaculos în sine, ci implică o dimensiune ontologică gravă şi profundă, de un autentic dramatism. Dacă ar fi să-i căutăm familia de spirite, am da de puţine nume, precum Aurel Pantea şi, într-o anumită măsură, un Bogdan Ghiu. (Ion Pop)
Dacă s-a apucat târziu de poezie (adică doar atunci când poezia, nu poetul, n-a mai răbdat să tacă), măcar Ioan Muşlea are avantajul că nu scrie ca nimeni altcineva (şi nici nimeni altcineva nu scrie ca el). Fireşte că acest avantaj de unicitate i-ar putea fi răsturnat în handicap dacă n-ar mai veni alături de el şi un ritm vizionar care se problematizează pe sine şi – mai ales – problematizează condiţia omului şi poemului într-o sintaxă cu vervă expresionistă şi cu tensiunea unui suprem colocviu cu sine. Între iluminare şi sarcasm, între elan şi reculegere, Ioan Muşlea urmăreşte cu microscopul – mărind toate cele – o întreagă dialectică interioară, punând stările în condiţie interogativă şi traducând întrebările vitale în stări. Poemul lui – căci unul singur e – e compus pentru orgă, cu revărsări ale neliniştii în vervă şi cu reverberaţii ale spaimei în seninătate. Ioan Muşlea e un reflexiv angoasat şi un anxios care-şi traduce tensiunea lăuntrică în spectacole interogative. Dar ştie să ţină aceste spectacole pe marginea concretă a patetismului, acolo unde tensiunea şi neliniştea se adună la densitatea unei viziuni. (Al. Cistelecan)
Puţinătatea luminii la îndemână pentru a desluşi mişcările şi purtările realului revine laitmotivic, cu o stranie seninătate; o asumare subsidiară a fragmentarului, provizoriului, relativului, dublată de neobosita, bolborosita, dezlânata încercare de a inventaria întrebările grele[…] Întrebările nu mai caută răspunsuri, dar rostirea lor înteţită scurmă, scotoceşte şi spune multe despre om, despre fiinţă. De unde? când? de când? de ce? de ce nu? în ce fel? câţi? cui? unde? încotro? a câta oară? la ce? până când? sunt moduri de a privi în faţă fragilitatea de nestăpânit a Realului („În fapt, nu-l ştim realul / lăsat de capul lui / sporeşte mereu / oricum sporeşte“) şi de a-i împrumuta un sens, fie el şi provizoriu, în direcţii aproximate cu dinspre, în către, de către, între, dintru, „hăul textului“ „mereu aducând / vorba despre cum / să fixezi o absenţă“. De aici, din înteţirea absenţei, îşi extrage versul lui Ioan Muşlea forţa de a capta, de a convinge, de a stărui prelung. (Irina Petraş)
Foto: Liviu Scripcaru
![[Noutati prin RSS]](http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro//Poze/rss.png "Noutati prin RSS")