(29 august 1946, Orşova, jud. Mehedinţi -16 februarie 2014, Satu Mare). Facultatea de Istorie-Filosofie (1969). Doctorat pe o temă de arheologie.

Debut absolut cu proză, în Steaua (1976). Membru al USR.

Volume: Umbra slugerului Theodor, 1988; Cămaşa morţii. Theodor Vladimirescu, 1999;  Ada Kaleh, roman de dragoste, 2008; Gelin, mireasa din Ada Kaleh, 2010..

iliesalceanu@yahoo.com

* * *
 
Sălceanu excelează nu doar în structurarea perfectă a romanului, dar el este un impresionant povestitor. Este vădită plăcerea lui de a povesti transmiţându-ne nouă plăcerea de a citi. De altfel, chiar dacă romanul e în primul rând compoziţie, pentru a descrie o lume precum cea din Ada Kaleh de odinioară, e nevoie şi de o istorisire pe măsură. De la Eugen Barbu şi Fănuş Neagu nu prea mai ştiu prozator român care să aştearnă naraţiuni atât de luxuriante stilistic, presărate de cuvinte cu rezonanţă orientală: feregea, chesap, djin, mescit, ceam, haireti, haremlâc, selamlâc, muezin, şalvari, iftar, kokaclâc… Dar, ca o concluzie, aici nu e vorba doar de povestea de dragoste a guvernatorului Ali Kadri, ci de mai multe poveşti de dragoste, şi toate nefericite, preotul Regep Salih găsind că nu există dragoste fericită, ea fiind „ca aburul deasupra Dunării. Îl sfâşie fie strălucirea soarelui, fie piere de la sine”(Dumitru Augustin Doman, în: Argeş, VIII, nr. 9 (315), 2008).
 
Poate fi o poveste de dragoste sau pot fi mai multe povesti de dragoste, într-o carte care trebuie citită şi înţeleasă ca o carte exemplară a unicităţii poveştilor de iubire, într-un spaţiu-timp care nu mai poate rezista în fata agresiunii istoriei neiertătoare decît prin eros descătuşat [...] Ilie Sălceanu scrie nu doar despre iubire, el scrie despre sentimentul specific femeii, despre dăruirea acesteia si despre neîntelegerea unui destin, scrie cu puterea unei întelegeri mai putin întîlnite, cu cuvinte care spun mult mai mult decît simpla lor articulare... (Constantin Dram, în: Convorbiri literare, 12, decembrie 2008, p. 67).
 
Prozatorul reimaginează spaţiul insular. Erotism, exotism, fantasme, dragoste ireală, de dincolo de lume… Adevărul din Ada-Kaleh este conservat īn­tr-un splendid roman de dragoste. Viaţa se zbate pe o insulă care dispare. Autorul ne induce vedenia că Ada Kaleh există. Astfel, literatura i-a injectat eternitate personajului principal, care este chiar insula de sub Dunăre (Clara Mărgineanu, în Luceafărul, 2, 2009.
 
Fraze alunecoase, şerpeşti, electrizante, lucrate în semitonuri, în umbra amurgului, când graniţele dintre aici şi dincolo se subţiază, alcătuiesc un poem în proză dispunând de toate argumentele pentru afirmarea unui cu totul remarcabil talent de povestitor. Exploatând, într-o partitură originală, şoapta insinuant-catifelată a povestirii sadoveniene, Ilie Sălceanu îi adaugă o doză, încă, de magie, de vrajă, de îndelung reverberată ambiguitate amintind de felul în care îşi citesc istoria sud-americanii... Ilie Sălceanu îşi scrie romanul cum ar lucra o migăloasă broderie: alegere îndelungată a firelor, cântărire a nunaţelor, rotunjire a desenului. Culoarea de epocă este sugerată de discreta melodie a frazei, de vorbele cu moliciuni de secol leneş, de ritmul aproape senzual al perioadelor. Fără a încărca textul cu arhaisme şi fără a silui sintagma cu imitaţii ieftine, prozatorul are un farmec subtil. Bunul simţ al limbii româneşti, darul de povestitor sunt practicate cu o siguranţă neobişnuită pentru un debutant. Ilie Sălceanu pare, cu această carte, un prozator pe care se poate paria (Irina Petraş, în Steaua, XXXIX, 10, octombrie 1988; în Literatură română contemporană. O panoramă. 2008).
 
„Puţini sunt autorii care reuşesc să recreeze la nivel emoţional şi estetic o realitate. Ilie Sălceanu este unul dintre aceştia. Realitatea dispărută, în acest caz dispărută în sensul propriu al cuvîntului, se cheamă Ada Kaleh. Făcînd parte din geografia şi istoria românilor, insula Ada Kaleh a fost coborîtă sub apele marelui lac de la Porţile de Fier. N-au mai rămas în memoria colectivă decît puţine urme. o baladă cîntată de Gigi Marga, un reportaj scris de Brunea-Fox şi amintirea lui Ali Kadri, stăpînul recunoscut al exotismului şi al halviţei, cafelelor ori lukum-ului care, ca şi el, nu mai există decît în poveşti ori în paginile acestei cărţi de o originalitate convingătoare şi cu o putere de evocare pe măsură... [...] Nu pot să recomand această carte de o izbitoare originalitate, un adevărat labirint de întîmplări, un caleidoscop de imagini şi un turbion de senzaţii, fără a atrage atenţia asupra bogăţiei lingvistice şi asupra talentului de mare prozator cu care Ilie Sălceanu dă culoare acestei fantasme care este Ada Kaleh, o culoare atît de convingătoare, încît citind-o ai credinţa că undeva sub apele Dunării se află nu o aşezare scufundată ci o lume încă vie, către care duce un tunel secret ce face legătura între lumea noastră şi lumea dispărută (Eugen Uricaru, în prefaţa laAda Kaleh. Roman de dragoste)
 
La circa 40 de ani de la submersiune, romancierul Ilie Sălceanu ne propune povestea reală a unei iubiri pentru Ada Kaleh şi poveşti fictive de dragoste pe insula Ada Kaleh (Ada Kaleh, 2008) [...] scrierea se remarcă prin calitatea şi expresivitatea relatării, prin exactitatea punerii în discurs a unor experienţe umane de netransmis într-o altă modalitate de exprimare şi prin capacitatea de a controla tehnici narative cu o amplă deschidere în relevarea specificităţii trăirii artistice. În plus, de valoarea cărţii ne încredinţează evaluările pertinent-pozitive ale lui Eugen Uricaru, cel care-i semnează o prefaţă edificatoare (Ştefan Vlăduţescu, în: Ramuri, 8, 2008; şi în Mesaje şi texte gânditoare (Eseuri şi analize), 2008)
 
Romanul următor, Cămaşa morţii. Theodor Vladimirescu, pare a avea acelaşi rol pe care îl are altarul într-o catedrală: cu el culminează şi către el conduc toate celelalte secvenţe ale frescelor. Luminile şi umbrele în el se împlinesc, dar, totodată, el nu pare a fi complet fără celelalte episoade premergătoare. Astfel că, precedentul op, Umbra slugerului Theodor (Ed. Dacia, 1988), pare re-adus în memorie – şi pe alocuri re-scris -, prin răsfrângerile celor două „povestiri”: ale Doctorului Charles B. şi ale lui Theodor Vladimirescu. Unghiul însă e altul: dacă Theodor era reconstituit prin „povestirile celorlalţi” (Constandin, Regep paşa, Rifat – fiul lui Regep, Ismail aga), care numai împreună aveau magia unui ecran, acum cel care îi povesteşte pe ceilalţi este Theodor. Căci Theodor nu se evocă doar pe sine, cât pe cei din jurul său: cel spre care se îndreptau toate privirile le reîntoarce acum spre ei, redându-le, îmbogăţite, propriile chipuri. Măiestrită, construcţia lui Ilie Sălceanu pare să închidă cercul. Dar la prima vedere. Căci dacă suntem atenţi acest „roman-epilog” deschide nu închide cercul. Deschide prin meandrele întoarcerii în timp, prin inserţiile şi comentariile lui Theodor, prin amalgamările undelor concentrice care se suprapun, acum, cu fapte din vechiul roman, peste „povestirile”/ vocile dinainte. Povestirea despre Theodor este înlocuită cu povestirea lui Theodor. Şi, simţim asta la tot pasul, autorul pare a spune că numai împreună, vocile, sunt textul adevărat – adevărul (George Vulturescu, Cronicar pe Frontiera Poesis,2005).
 
Subintitulată Roman de dragoste, noua carte a prozatorului sătmărean Ilie Sălceanu (Ada Kaleh, Dacia, 2008) îşi merită pe deplin subtitlul, fiind, într-adevăr, un roman şi, prin excelenţă, unul erotic. Inspirat din viaţa de pe Ada Kaleh, insula dispărută pe care a cunoscut-o în copilărie, autorul o readuce în actualitate prin miracolul povestirii... De altfel, una din cheile remarcabilului har narativ al autorului constă în priceperea de a deschide, atrăgător şi provocator, orizonturi de aşteptare pe care le suspendă pentru un timp, întreţinând astfel curiozitatea diegetică, şi le închide târziu, după ce le încarcă abundent cu reflecţii dintre cele mai substanţiale. În intervalul aşteptării autorul plasează alte povestiri, la fel de atrăgătoare, toate însă cu subiect erotic, variaţiuni şi nuanţări ale temei romanului, pe marginea cărora adaugă profunde reflecţii. Romanul dobândeşte o construcţie etajată, plasează povestirile una în alta. În acest fel o povestire devine succesiv focar pentru povestirea dislocată şi cadru pentru cea care o va disloca la rândul ei, şirul acestora constituindu-se într-o metaforă textuală prelungită, amplificând semnificaţiile unor întâmplări particulare până la condiţia integratoare a mitului. Este o tehnică subtilă şi savantă, desprinsă dintr-un model cultural semantic, procedeu de mise en abîme a semnificaţiilor povestirilor în parte şi a romanului în întregul lui. Astfel întregul discurs al romanului devine reflecţie existenţială substanţială pe marginea unor întâmplări înscrise în principal în dimensiunea erotică a existenţei... Poetica simultaneizării acţiunii cu reflecţia, a stimulării reciproce a nivelului diegetic şi dianoietic al textului e în acord deplin cu atribuirea de multiple funcţii personajelor şi cu retorica preocupată de particularul şi concretul percepţiei. Aceste aspecte arată mai cu seamă că autorul, aflat la a treia lui carte, pe lângă alte câteva nuvele şi povestiri, a ajuns la o stăpânire matură a unei modalităţi narative personale, ceea ce ne determină să aşteptăm cu încredere şi curiozitate continuarea trilogiei anunţate (Alexandru Zotta, în Reflex, IX (serie nouă), 1-6, ianuarie-iunie 2008).
 
În mod cert un naratolog interesat ar găsi în cartea lui Ilie Sălceanu ilustrarea celor mai diverse tipuri de relaţii naratologice şi de naratori, acreditabili cu deosebire, dar şi neacreditabili: actanţi, participanţi la evenimentele narate, de nu chiar iniţiatori ai unor evenimente, martori oculari la numeroase întâmplări, mai mult sau mai puţin ciudate, oficianţi ai unor ritualuri, organizatori ai unor ceremonii, prezenţe de lungă durată sau doar episodice, complemente de autoritate şi poate şi alte valori şi funcţii naratologice; poate chiar mai multe decât a identificat Wayne C. Booth în Retorica romanului. Căci aceste cărţi se compun din povestiri şi povestirea este performată la nivel de roman. Autorul ilustrează, cu siguranţă fără ostentaţie, poate chiar în indiferenţă, ideea că povestirea rămâne structura generativă pentru toate speciile genului epic (Alexandru Zotta, în prefaţa la Gelin. Mireasa din Ada Kaleh).