Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară











Tatiana DRAGOMIR

Data nașterii : 1963-08-12


Click aici pentru a vizualiza Manuscrisul - Tatiana DRAGOMIR













(n. 12 august 1963, Baia Mare).  Absolventă a Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca, sectia română-engleză (1986).

Prezentă cu articole critice şi proză în: Echinox, Buletinul ştiinţific al Universităţii Baia Mare, Flacăra, Luceafărul, Vatra, Convorbiri literare, Nord literar, Ziua literară, Oglinda literară.

Volume:
Fotograme, roman , 2007, 2008; (nominalizare Premiile României literare; nominalizare Premiile Filialei Cluj a USR; Premiul pentru debut pe 2007 al USR); Cara aurita, roman, 2010.

* * *
În condiţiile unei circulaţii normale a cărţii româneşti, FotogrameleTatianei Dragomir ar fi, neîndoielnic, un best-seller. Excelent ochiul prozatoarei şi uimitor slujit de cuvintele gata să se muleze pe cele mai infime detalii încărcate de sens existenţial. Toate măruntele feţe cotidiene şi cotinocturne ale personajelor sale – minore, gureşe, colorate, fără stare şi fără direcţie, îndurând viaţa, dar nerenunţând la ideea de a descoperi măcar o urmă a Vieţii cu majusculă – sunt scrutate cu o privire pe cât de pedantă, cu vagi accente cinice uneori, pe atât de capricioasă, aş zice, în stare să prindă esenţa lucrurilor, miezul lor omenesc, dar şi să le nimicnicească, să le scoată la suprafaţă derizoriul, şi el extrem omenesc. Vocile romanului, cele mai multe feminine, traduc psihologii diverse şi complicate. Cititorul se lasă purtat într-o lume forfotind de limbaje şi gesturi, toate pe cât de insignifiante, pe atât de memorabile, de “grele”, gata să facă şi chiar făcând sens. (Irina Petraş)
 
Proaspătă e “vocea” Tatianei Dragomir nu doar pentru că autoarea e debutantă, ci şi pentru că reactualizează o formulă pe care o crezusem cu totul discreditată la noi în ultima vreme: romanul de analiză. Reticenţa faţă de complicaţiile psihologice – faţă de introspecţie în general – e împărtăşită atât de egoficţionari (cu obsesia lor de a spune totul cât mai direct şi mai tranşant), cât şi de prozatorii care au propus, din antipatie faţă de tehnicismul optzecist, reîntoarcerea la poveste. Nimic artificios-plictisitor însă în cartea Tatianei Dragomir. Deşi romanul cuprinde la ralanti o singură zi din viaţa unei femei, micile înscenări psihologice, completate de o serie întreagă de poveşti secundare, atribuite unor voci foarte “colorate”, te fac să urmăreşti firul naraţiunii cu sufletul la gură. (Alex Goldiş)
 
Fără a fi retrogradă, formula Tatianei Dragomir are o vizibilă amprentă de şcoală veche, un continuu semn al uceniciei la cei mari (şi nu neapărat clasici). Scenele şi personajele sunt filmate parcă prin irişi, apoi secvenţe imobile se detaşează şi sunt stocate cvasi-informatic într-o memorie emoţională nelimitată. Nici prea des şi obositor, nici prea greu de descoperit în roman, procedeul îşi merită ridicarea onorantă la rangul de titlu. După dicţionar, parcurs atent, aceasta e însăşi definiţia fotogramei: porţiune a unei pelicule cinematografice care conţine o imagine statică completă. Să vă mai spun oare că întreaga arhivă de clişee fotografice e una developată strict în mintea personajului şi că – iertaţi-mi referinţa niţel cam previzibilă – imaginile au gust şi miros asemenea madeleinelor proustiene ? Sau că, adăugată scriiturii precise a Tatianei Dragomir, această găselniţă a fotogramei, fără prea mari sclipiri şi – la rigoare – neglijabilă, se transformă într-o apreciabilă abilitate prozastică? (Cosmin Ciotloş)
 
Romanul Tatianei Dragomir are cîteva atribute care garantează o lectură de calitate: profesionalismul scriiturii, umorul şi dinamica naraţiunii, adîncimea “fotogramelor” care spun mult despre acel versant (puţin frecventat) al feminităţii “colţoase” în care se află nevoia de independenţă, posesivitatea, trădarea, pînda, falsa disponibilitate, furiile şi neputinţa de a sta bine în propriul destin, adică oscilaţia între retrageri de felul “dospea pe canapeaua aia de una singură” şi convingerea că “lucrurile se vor aranja după voia ei, ca întotdeauna”.(Sanda Cordoş)
 
Cea de-a doua carte scrisă de Tatiana Dragomir, mai complexă din punctul de vedere al păienjenişului epic, este o naraţiune „arheologic“-detectivistică, în burta căreia creşte, ca-ntr-un cocon protector, o alambicată cronică de familie, cu origini îndepărtate în timp. Aşadar, un roman în roman, însă cele două istorii îşi corespund simbolic, urmând acelaşi traseu ascendent-descendent, de la întemeierea unui cămin la destrămare, de la marile speranţe ale începutului romantic la deziluzie şi prăbuşire. Cara Auritareprezintă o construcţie romanescă labirintică şi fascinantă, colcăind de viaţă şi de moarte, plină de surprize şi de personaje pitoreşti, cu arhitectură modernă şi unghere arhaice, alternând l’air du tempscu atmosfera crepusculară, detaliul realist cu elementul senzaţional. (Gabriela Gheorghişor)



tatiana.itoaie@gmail.com

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară