Valentin MARICA
Data nașterii : 1949-12-09
(n. 9 decembrie 1949, Zoreni/Bistriţa-Năsăud). Poet, istoric literar şi publicist. Facultatea de Litere a UBB Cluj, specialitatea română-italiană (1972). Doctorat în litere cu teza Thanatosul ca ipostază a tragicului în literatura română, 2003. Debut absolut cu versuri în revista Cronica (1970).
Volume: Metanii, 1996; Vecernii, 1998; Laguna umbrei, 1999; Secantă la ochiul mimozei, 1999; Cruci în deşert, 2000; Alluviuni-Alluvia, ediţie bilingvă română-engleză, traducere de Virgil Stanciu, 2000; Ziua canonului, 2001; În naosul râului, 2002; Linia de contur, publicistică, 2002; Manuscrisul de jad, 2005; Mâini de alint, 2005; Schitul numelui, ediţie bilingvă română-franceză, traduceri de Alexandre Luca şi Anca Clitan, 2005; Îndurarea amiezii, 2007; Studii de istorie literară, 2007; În apa Duhului, eseuri, 2008; La fântâna îngerilor, 2009; Ceasornic de lut, 2009; Vânători de inefabil, interviuri literare, 2009; Nicolae Băciuţ - Cina din cuvânt, critică literară, 2009; Conjugarea verdelui, publicistică, 2010; Tăcerea magilor, 2010; Absidă pentru ziua a treia (Poemele Zoreniului), 2010.
În antologii literare: Ceasul de flori, 2001; Îmblânzitorul de timp, 2003; Antologia poeţilor ardeleni contemporani, 2003; Trei decenii de poezie târgumureşeană, 2007; Cartea mea fermecată, 2009; Efigii lirice – De la Nistru pân’ la Tisa, 2009; Boemia, 2010; Trepte de marmură, 2010.
* * *
În poezia lui Valentin Marica verbul pare a-şi găsi dimensiunea sacră de la începutul lumilor. Pentru că ea nu mai este zicere a sinelui în relaţie cu semenii, ci devine incantaţie, rugăciune, dialog (de data aceasta nefrustat) cu divinitatea (...) Majoritatea textelor sunt metafore ample, generate de analogii subtile, de asociaţii inedite, ce dovedesc o receptare deosebită a imaginii ca într-o încercare de instaurare a unei relaţii ontice unice sub privirea filtrată a unui fel de oeil surplombantstarobinskian. (Laura Lazăr, în Steaua, Cluj-Napoca, An XLIX, nr.11-12, 1998.)
O temă poetică de mare dramatism în poezia lui Valentin Marica este cea a suferinţei şi penitenţei, întrepătrunse, o temă extrem de importantă pentru poezia acestui sfârşit de mileniu şi pentru poezia mileniului următor, cum îndrăznesc să cred. Suferinţa şi penitenţa nu pot fi deplin conştientizate şi asumate decât prin abordarea lor ca valori ale creştinătăţii, ceea ce, din câte mi-am dat seama, Valentin Marica pare să fi înţeles cu adevărat. Într-o vreme deloc prielnică pentru poezie, Secantă la ochiul mimozei (...) vine să confirme şi să consacre un poet. (Mihai Sin, în Cuvântul liber (Univers Cultural), Tg.Mureş, An XI, nr.239 (2.615), 7 decembrie 1999, p. 4)
Metanii (1997), Vecernii (1998), Laguna umbrei (...), alături de Aluviuni-Alluvia (Editura Dacia, 2000) împlinesc efigia acestui poet delicat şi erudit totodată. Aceasta din urmă, masivă antologie de autor în ediţie bilingvă româno-engleză ( traducerea aparţine anglistului prof. Virgil Stanciu) exprimă „gândul cărunt” al unui poet pentru care „răsuflarea / e ca un strigăt de disperare / pe când o frunză se desprinde / să-ţi fie pleoapă.” (Titus Vîjeu, Scripta manent. Ghid biobibliografic al scriitorilor din Radio 1928-2004, 2004, p.189-190).
E limpede că Valentin Marica e un poet de structură orfică; versurile sale îşi extrag semnificaţiile dintr-o nevoie tulburătoare de re-întemeiere a lumii, de răsturnare a unui univers demitizat prin resursele logosului mântuitor. Cuvântul devine vină şi expiere, extaz şi culpă nemotivată, în timp ce„ poemul nu are nicicând început”, iar trupul „ieşit din scâncet îşi desenează repaosul... (Iulian Boldea, în Cuvântul liber, Tg.Mureş, An XI, nr.239 (2.615), 7 decembrie 1999, p. 4)
„Luciditatea şi fantezia, manifestate simultan în lirica lui Valentin Marica, generează un soi de viziune hiperbolizantă, un transfer de stări şi de corelaţii între diferite noţiuni, toate în spirit suprarealist: Ochii se închid / sub pâlpâirea Carului Mic (...) Turnul bisericii / era o pietricică / pe care o purtam în buzunar / până când adormeam / în aburii presăraţi / de mâna mamei, în mijlocul mesei...” (Silvia Chirilă, Mă prind de cuvânt..., în Revista română, Iaşi, AnVII , nr.3 ( 25), septembrie, 2001.)
„Valentin Marica este o figură singulară şi foarte discretă. Modul de a fi al domniei sale, această discreţie, este şi în tonalitatea poetică. Discursul poetic este limpede, migălos şlefuit, cu mare economie de mijloace. Se simte influenţa lui Blaga, însă este mai atent la lingvisticitatea discursului, unul mai eterat. Valentin Marica nu merge pe forţa plastică a cuvântului sau pe valoarea cuvântului în sine, dar scrie o poezie plină de substanţă, dominantă fiind tema morţii, a ispăşirii. Dincolo de textul poetic ca atare mai este ceva, un ritual existenţial care presupune ispăşirea şi o contemplare permanentă în cuvânt. Poetul chiar spune: „cuvântul mă face să fiu viu...” (Cornel Moraru, Laguna umbrei, Semnal editorial, Radio România Cultural, 5 decembrie 1999.)
Premiul pentru poezieal Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Mureş, 2000, 2002, 2005.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Filiala Cluj.
În antologii literare: Ceasul de flori, 2001; Îmblânzitorul de timp, 2003; Antologia poeţilor ardeleni contemporani, 2003; Trei decenii de poezie târgumureşeană, 2007; Cartea mea fermecată, 2009; Efigii lirice – De la Nistru pân’ la Tisa, 2009; Boemia, 2010; Trepte de marmură, 2010.
* * *
În poezia lui Valentin Marica verbul pare a-şi găsi dimensiunea sacră de la începutul lumilor. Pentru că ea nu mai este zicere a sinelui în relaţie cu semenii, ci devine incantaţie, rugăciune, dialog (de data aceasta nefrustat) cu divinitatea (...) Majoritatea textelor sunt metafore ample, generate de analogii subtile, de asociaţii inedite, ce dovedesc o receptare deosebită a imaginii ca într-o încercare de instaurare a unei relaţii ontice unice sub privirea filtrată a unui fel de oeil surplombantstarobinskian. (Laura Lazăr, în Steaua, Cluj-Napoca, An XLIX, nr.11-12, 1998.)
O temă poetică de mare dramatism în poezia lui Valentin Marica este cea a suferinţei şi penitenţei, întrepătrunse, o temă extrem de importantă pentru poezia acestui sfârşit de mileniu şi pentru poezia mileniului următor, cum îndrăznesc să cred. Suferinţa şi penitenţa nu pot fi deplin conştientizate şi asumate decât prin abordarea lor ca valori ale creştinătăţii, ceea ce, din câte mi-am dat seama, Valentin Marica pare să fi înţeles cu adevărat. Într-o vreme deloc prielnică pentru poezie, Secantă la ochiul mimozei (...) vine să confirme şi să consacre un poet. (Mihai Sin, în Cuvântul liber (Univers Cultural), Tg.Mureş, An XI, nr.239 (2.615), 7 decembrie 1999, p. 4)
Metanii (1997), Vecernii (1998), Laguna umbrei (...), alături de Aluviuni-Alluvia (Editura Dacia, 2000) împlinesc efigia acestui poet delicat şi erudit totodată. Aceasta din urmă, masivă antologie de autor în ediţie bilingvă româno-engleză ( traducerea aparţine anglistului prof. Virgil Stanciu) exprimă „gândul cărunt” al unui poet pentru care „răsuflarea / e ca un strigăt de disperare / pe când o frunză se desprinde / să-ţi fie pleoapă.” (Titus Vîjeu, Scripta manent. Ghid biobibliografic al scriitorilor din Radio 1928-2004, 2004, p.189-190).
E limpede că Valentin Marica e un poet de structură orfică; versurile sale îşi extrag semnificaţiile dintr-o nevoie tulburătoare de re-întemeiere a lumii, de răsturnare a unui univers demitizat prin resursele logosului mântuitor. Cuvântul devine vină şi expiere, extaz şi culpă nemotivată, în timp ce„ poemul nu are nicicând început”, iar trupul „ieşit din scâncet îşi desenează repaosul... (Iulian Boldea, în Cuvântul liber, Tg.Mureş, An XI, nr.239 (2.615), 7 decembrie 1999, p. 4)
„Luciditatea şi fantezia, manifestate simultan în lirica lui Valentin Marica, generează un soi de viziune hiperbolizantă, un transfer de stări şi de corelaţii între diferite noţiuni, toate în spirit suprarealist: Ochii se închid / sub pâlpâirea Carului Mic (...) Turnul bisericii / era o pietricică / pe care o purtam în buzunar / până când adormeam / în aburii presăraţi / de mâna mamei, în mijlocul mesei...” (Silvia Chirilă, Mă prind de cuvânt..., în Revista română, Iaşi, An
„Valentin Marica este o figură singulară şi foarte discretă. Modul de a fi al domniei sale, această discreţie, este şi în tonalitatea poetică. Discursul poetic este limpede, migălos şlefuit, cu mare economie de mijloace. Se simte influenţa lui Blaga, însă este mai atent la lingvisticitatea discursului, unul mai eterat. Valentin Marica nu merge pe forţa plastică a cuvântului sau pe valoarea cuvântului în sine, dar scrie o poezie plină de substanţă, dominantă fiind tema morţii, a ispăşirii. Dincolo de textul poetic ca atare mai este ceva, un ritual existenţial care presupune ispăşirea şi o contemplare permanentă în cuvânt. Poetul chiar spune: „cuvântul mă face să fiu viu...” (Cornel Moraru, Laguna umbrei, Semnal editorial, Radio România Cultural, 5 decembrie 1999.)
Premiul pentru poezieal Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Mureş, 2000, 2002, 2005.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Filiala Cluj.
![[Noutati prin RSS]](http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro//Poze/rss.png "Noutati prin RSS")