(n. 6 mai 1950, Braşov - 13 aprilie 2013, Vişeul de Sus). Poet, prozator. Facultatea de Istorie-Filologie din Sibiu a UBB (1973). Debut editorial în volumul colectiv Popas în Hiperboreea, 1980.

Volume: Clipele, cuvintele..., versuri, 2001; Tripticul mielului paşnic, versuri, 2002; Pe ţeava puştii, proză scurtă, 2002; Dinspre Soare răsare, haiku şi tanka, 2003; Nostalgii intermediare, haiku şi tanka, 2003; Despre supliciile perfecte, versuri, 2003; Mereu se întâmplă ceva pe drumul spre rai, roman, 2004; De-a-ndoaselea/De-a v-aţi ascunselea, 2004; Zburând spre Kumamoto, haiku şi tanka, 2005; Invitaţie otrăvită, versuri, 2006; Viaţa asta inventată, proza scurtă, Cluj-Napoca, 2007; În căutarea celuilalt, proza scurtă, 2007; Jogging, versuri, 2008; Ghilgameş, teatru,  2008; Copilăria cea de toate zilele, proză scurtă,2009; La margini de împărăţii, proză scurtă, 2010;Oameni sub vremi, proză scurtă, 2010; Cartea de poveşti, basme, 2011; Impromptu, roman, 2011; Aceasta este calea, haiku şi tanka, 2011; Ferestre deschise de vânt, antologie, vol. I (proză scurtă), vol. II (poezie), 2011.


Prezent în: Cartea mea fermecată, 2009; Apus de soare, antologie româno-franceză de haiku, 2010; Când greierii tac…, antologie română de haiku, 2010; Antologia prozei scurte transilvane actuale, 2010; Caietele de poezie Lucian Blaga, 2010; Varză à la Cluj. Bucate felurite de scriitori povestite, 2010.
.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

* * *
„Poetul Marian Nicolae Tomi vine în orizontul de aşteptare al cititorului cu o carte realmente strălucită (Clipele, cuvintele…), rezolvând în bună măsură exigenţele receptorului aflat nu de puţine ori în criză… În dialogul său cu divinul, poetul aproape că obligă lexicul la simplitate, ferindu-se a ne sugera sentinţe şi trăgând peisajul într-o, i-aş spune, dimineaţă a sufletului. Există în textele sale o amăgitoare prospeţime, tonul grav, insinuat cu dibăcie, deconspiră o angoasă deloc străină omului contemporan: întâlnirea cu necunoscutul şi frica de moarte.” (Gavril Ciuban, în Millenium, nr.1/2002).
 
„Cele patru secţiuni ale volumului de debut (Clipele, cuvintele…) dezvăluie un poet de sensibilitate fragilă, meditativ, atent cu tandreţe la spectacolul vieţii imediate şi capabil să extragă lămuriri poetice din reflexivitate… Ca şi cum terţinele din prima sa carte de poezie se dovedeau a fi nu îndestul de încăpătoare pentru lucrarea poetică, autorul procedează în (volumul) Tripticul mielului paşnic la aglutinarea în poem a mai multor secvenţe (…) după un plan, nedat pe faţă, dar sugerat de simbolizarea creştină… ceara cuvintelor se înmoaie de căldura umană spre exasperarea spiritului poetului, care visează arhitecturi incoruptibile. În această situaţie chiar şi cumpătarea verbală pe care o practică i se pare un dezmăţ al vorbirii.” (Ioan Moldovan, în Familia, nr. 2/2003).
 
„Modelul triadic (în Tripticul mielului paşnic) este înscris într-un limbaj cvasi-apocaliptic… Dacă pentru unii poezia e obsesie (trei strofe de câte trei versuri), pentru alţii e eliberare, pentru unii şi alţii e moarte şi dragoste, simultan, pentru autorul de faţă poezia e jertfă: ce se sacrifică, ce se dăruieşte rămâne de înţeles doar din lectura poemelor ca atare.” (Amalia Voicu, în  Poezia, nr. 3/ 2003).
 
„De-a ’ndoaselea / De-a v-aţi ascunselea este un experiment liric pe care îl propune M. N. Tomi spre a ne mai copilări, cu bună ştiinţă… Adesea limbajul curajos este un «porumbel călător» care nu transmite nici un mesaj. Rămânând mai mereu la nivel de experiment atât lingvistic, dar mai ales al gestului, M. N. Tomi încearcă să ne bruscheze o oarecare monotonie, o oarecare comoditate în care cel mai adesea ne-am cantonat. N-aş zice că mă dau în vânt după o astfel de poezie şi nici după un asemenea mod de abordare. Dar…” (Emilian Marcu, în  Convorbiri literare, nr. 6/ 2005).
 
„E drept că nu chiar toate textele ating prestigiul cuvenit… Sunt mereu interesante poemele economicos planând într-un număr fix de rânduri… Nădejdea mea că, mai adăugând versuri, veţi îngădui în rostul ei bun această amânare (Constanţa Buzea, în România literară, nr. 47/ 2005).
 
„… un surprinzător roman despre trecutul nostru apropiat (este) Mereu se întâmplă ceva pe drumul spre rai… Cu o mare eleganţă stilistică autorul descrie o lume crudă, absurdă, aflată în pragul descompunerii, din care Dumnezeu, impasibil, s-a retras… Cele mai tulburătoare pasaje din carte sunt cele cu o mare încărcătură religioasă şi morală. Pagini întregi, răvăşitoare, în care autorul, un bun cunoscător al imaginarului colectiv, reuşeşte să creioneze cu multă fineţe portretele celor trimişi să piară, faptele nelegiuite ale ruşilor, o panoramă reală, vie, a răului în carne şi oase… Romanul lui M. N. Tomi este – la nivel ideatic, structural şi stilistic – unic în felul său, un act de curaj, înscriindu-se în cadrul scriiturilor privitoare la sângeroasele ideologii ce au marcat secolul XX.” (Adriana Pop, în Apostrof, nr. 4/2006).
 
„Mereu se întâmplă ceva pe drumul spre rai spune M. N. Tomi în romanul său reprezentând o analiză pertinentă şi tragică a stării de pierdere a identităţii în vreme de război şi de regăsire a ei după îndelungi tribulaţii spirituale... Ca şi în perioada de război şi apoi în cea de detenţie (Mihai Bontaş) devine, din spectator, actant, de data aceasta în universul personal, acolo unde nivelul entropic depăşise cu mult limita suportabilului. Nesiguranţa gândului şi neputinţa trupului încep să fie  învinse prin meditaţie… Practic, abia acum personajului îi cresc şi i se adâncesc rădăcinile încreştinării, momentul de revelaţie a ceea ce s-a petrecut de fapt, fiind urmat de o înţelegere lucidă a trădării, a laşităţii de a se lepăda de Dumnezeu, precum şi a adevăratei dimensiuni a singurătăţii şi a neputinţei… M. N. Tomi scrie cu sinceritate despre viaţă şi moarte, despre modul cum războiul şi ideologiile pot schimba structural fiinţa umană… (în Bucovina literară, nr. 8-9/ 2006).
 
„Printr-un joc oximoronic deloc gratuit îşi alege  Marian Nicolae Tomi titlul apariţiei sale recente Invitaţie otrăvită… Distingem în carte cel puţin două direcţii tematice concurente: căutarea disperată a divinului şi nu mai puţin dramatica încleştare a separării cuvântului de tăcere… Din alte texte se desprinde viziunea unui psalmist laic… Trecând la Invitaţie în patul lui Procust nu poţi să nu observi cum creşte picturalitatea poeziei, diminuând o dinamică multidirecţională ce caracteriza prima parte. Din arsenalul de simboluri vizuale se detaşează cercul alb, care leagă între ele toate cele trei fascicule ale cărţii şi care nu e decât o cămaşă metaforică a neantului… Performanţa stilistică  a poetului e atinsă tot în această parte mediană, în poemul Acum, o subtilă joacă de aliteraţii şi asonanţe, cu efect mai mult simbolic decât eufonic, căci jocul măştilor prevalează în faţa celui al sunetelor.” (Viorel Mureşan, în Poesis, nr. 6-8/2006).  
 
„Există cărţi care trebuie numai citite, nu comentate; citite în singurătate, cu bucurie sau cu strângere de inimă. Volumul acesta (Invitaţie otrăvită) se numără printre cele din urmă. Litanie, elegie, psalmodie „la despărţirea de fiul meu (avea 27 de ani)” – scrie autorul întzr-o dedicaţie reţinută, bărbăteşte, cu atât mai tuşantă. Structurat în trei secţiuni La mâna lui Dumnezeu, Invitaţie în patul lui Procust şi Ultima tăcere ce-o aud, fluxul poematic se ipostaziază în figuri ale sfâşierii lăuntrice, ale bocetului spăşit şi imploraţiei, ale gestului de răzvrătire adresat pieziş-arghezian unui Dumnezeu de nestrăbătut în căile sale. „Rugăciune II” apare ca un poem al dezesperării de o necruţătoare autenticitate, parcă rupt din cele mai abisale bolgii ale lumilor lui Dostoievski. Sau mai degrabă aici vorbeşte un Iov rătăcit în credinţa sa, împins a rupe contactul cu Jahve, dincolo de voluptatea abandonului, în iluzia „punctului care le conţine pe toate”, „gaura neagră din univers”. Citim cutremuraţi de spiritul  „frânt”, descumpănit, al blândului profesor de istorie de la liceul Bogdan Vodă din Vişeu de Sus: „Pedepseşte-mă, Doamne!...”
Contrapunctic, la o astfel de imploraţie „Dumnezeul meu e dus cu treburi prin alt târg”, asta da, atât timp cât  „afară Soarele tocmai apune / înăuntru / cineva nevăzut se străduieşte să cânte” şi „lumea forfoteşte pe străzi / bucurându-se de ziua Sfântului Andrei”. Andrei, numele „fiului rătăcit”…
Un volum puternic, necruţător, demn ca dicţiune a suferinţei conţinute, de neepuizat la singură lectură, asupra căreia merită să revenim”. (Marian Drăghici, în Viaţa Românească, nr. 1-2/2008)  
 
„De-a ’ndoaselea / De-a v-aţi ascunselea departe de a fio simplă întemniţare ludică a cuvintelor în metafore, aşa cum perfid pare a sugera titlul volumului, este mai curând un drum spre eşafodul propriei gândiri, condamnate la luciditate veşnică şi tortură măsurată în porţii farmaceutice de otravă lirică. M. N. Tomi încearcă să împace gustul pentru exprimarea diafan-încifrată şi atât de sugestivă muzical şi cromatic, din haiku-urile care l-au făcut cunoscut, cu un tip de poezie de mai largă respiraţie, accesibilă cumva cititorului actual, în ciuda ermetismului ei elaborat.” (în Luceafărul, nr. 42/2006).
 
„Invitaţia otrăvită făcută de M. N. Tomi este mai mult decât o provocare. Este o tentativă de a elucida locul în care se află poetul în această lume… Este această poezie, ca şi multe altele din volum, o disimulată retragere a poetului într-un univers care îi este ostil? Este o tentativă de a deschide sufletul cititorului printr-un discurs adesea socratian? Cititorul e singurul care poate răspunde…” (Emilian Marcu, în Convorbiri literare, nr. 1/ 2007).
 
„Ultima carte a lui M. N. Tomi, Invitaţie otrăvită, este aproape total diferită de celelalte ale sale. Poate că n-o să ştim niciodată, retrospectiv vorbind, a câta parte din scrierile unui autor este influenţată de biografia sa şi invers… Poetul se ia la harţă cu divinitatea şi am folosit această locuţiune verbală tocmai pentru a arăta cât este el de familiar cu Dumnezeu… Sunt nişte versuri şi versete anti-satanice acestea?... Scriitorul are viziuni îndrăzneţe precum Cine-l va ucide pe Dumnezeu, Îngeri şi vite… În Invitaţie în patul lui Procust sunt imagini foarte frumoase, insolite… Ultimul poem este sintetizator – Tărâm interzis – şi el ne aminteşte de Blaga. Pentru cei care mai au urechi să înţeleagă aşa cum trebuie acest îndemn, să nu citească oricum cartea de faţă, căci e un volum care zdruncină şi ca să îndulcim expresia, adăugăm: zdruncină ca un tramvai de odinioară”(Amalia Voicu, în Poezia, nr. 2/2007).  
 
„Este vizibil de la început că un prozator precum M.N. Tomi, cel puţin aşa cum o arată în volumul Viaţa asta inventată este preocupat, într-un mod mai mult decât vizibil de problema ordonării textuale, în aşa fel încât felul în care este gândit volumul de povestiri să genereze semnificaţii suplimentare celor degajate de naraţiunile propriu-zise… Povestirile amestecă proiecţiile, trec dintr-un registru în celălalt, probând această stranie regulă existenţială, a trecerii din viaţă în vis, din vis în viaţă. Dincolo de un posibil joc, accentul povestirilor este pus pe dimensiunea dură a vieţii, fiind căutate imagini puternice, uneori mergând chiar spre o violenţă imagistică totală, determinându-se astfel un gen de naturalism special… Meritul povestitorului (în Mielul lui Hans) se vede mai cu seamă atunci când se face trimitere spre hăţişul  de acte normative sau când se fac aluzii străvezii la beneficiile naturii de altă dată… Altminteri (Baronii) este cel mai naturalist text din volum, derulând imagini ce ţin de tipologia socială de după ’89 într-un sat cu nume potrivit, Cârduri… În a doua parte a volumului sunt două povestiri, construite în sens invers faţă de primele; personajele pun accent pe starea de visare, pe posibilitatea de a construi lumi paralele, replici ale lumii trăite…. Capacitatea fabulatorie a acestuia (Valentin) determină şi naraţiunea din naraţiune, în care se edifică o posibilă poveste de dragoste…  dacă prima parte a povestirii (Refectoriu) este păcălitoare (după o regulă pe care autorul o cultivă cu pricepere) prezentând o scenă domestică a consumării cinei ce este însoţită de spunerea poveştii mereu întreruptă, a doua parte intră în registrul de imagine grea cu care ne obişnuim în acest volum… Rezultă un volum bine închegat, în care autorul îşi atinge intenţiile propuse, validând o scriitură matură şi o ştiinţă a observaţiei şi a cultivării amănuntului captivant, aşa cum ar trebui să fie, de altfel, proza scurtă de calitate.” (Constantin Dram, în Convorbiri literare, nr. 3/ 2009).    
 
„Activitatea sa literară, destul de efervescentă şi chiar seducătoare, ne predispune la o lectură în cheie ludică, aşa cum doreşte chiar autorul încă din titlul Jogging cu Marian Nicolae Tomi. Deşi ca vârstă ar putea fi mai aproape de generaţia afirmată în anii ’70, totuşi, creaţia lui fraternizează, cu mult succes, cu optzeciştii, de care, se pare, se simte mai apropiat, fie şi numai prin modalitatea de exprimare lirică... Poezia lui M. N. Tomi, aparent lipsită de lirism, nu este aridă. Gazele de sentimentalism pur trădează un liric in nuce, un sensibil care mereu se eschivează parcă să nu se trădeze, să nu devină vulnerabil… Este o poezie a marilor întrebări, însă, răspunsul se află mereu în altă… carte.” (Emilian Marcu, în Convorbiri literare, nr. 7/2009).
 
„Gravă şi jovială este transpunerea realului în imagini artistice, indiferent de genul literar abordat. Jogging cu Marian Nicolae Tomi cuprinde versuri jucăuşe, ironice şi grave totodată.
… Spre deosebire de cărţile sale de proză, cu tentă existenţialistă, de explorare a cenuşiului, dar şi a firelor de lumină din noi, cartea recent apărută (Copilăria cea de toate zilele) se vrea o transpunere a copilăriei văzută prin ochii unui matur. Şi totuşi nu este o carte pentru copii. Peste tot autorul dă cu bobârnace meditative lumii narate…Tonul textelor e pe undevaprofesoral, sfătos, bine articulat.” (Ion Burnar, în Informaţia zilei, 15 mai 2010).