Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară











Tudor Dumitru SAVU

Data nașterii : 1954-02-01


Click aici pentru a vizualiza Manuscrisul - Tudor Dumitru SAVU













Tudor Dumitru Savu (1 februarie 1954, Râmnicu Vâlcea - 19 octombrie 2000, Cluj Napoca)  Prozator şi jurnalist. Fiul Victoriei Savu (născută Iscrulescu), profesoară, şi al lui Dumitru Savu, medic. Liceul „Mircea cel Bătrân” din Călimăneşti (1973) şi Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca (1977).

Redactor la „Tribuna”. Debut cu versuri în 1970, în cotidianul „Orizont” din Râmnicu Vâlcea. Colaborează la „Echinox", „Napoca universitară", „România literară", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Cronica", „Vatra", „Steaua" etc.

Volume: Marginea imperiului, Cluj Napoca, 1981; Treizecişitrei, Bucureşti, 1982; De-a lungul fluviului, Cluj Napoca, 1985; Fortul, Bucureşti, 1988; Cantacuzina, Cluj Napoca, 1995; Echipa Generalului, Bucureşti, 2001.

* * *
De la o carte la alta, nu se va produce, ca urmare, o evoluţie în sensul modificării esenţiale a instrumentarului, ci o creştere şi o adâncire rezultate din privirea dintr-un alt unghi a aceleiaşi zone, autorul fiind călăuza capricioasă şi imprevizibilă, gata oricând să deseneze o hartă complicată, „barocă”, niciodată explicită în sens matematic, mereu expresivă în sens existenţial. Motoul lui Cornel Nistorescu la Paradisul provizoriu: „Într-o zi am privit lumea. / A doua zi am descris-o / A treia zi am privit-o din nou / Era altfel”, poate conveni genului de proză frecventat de T.D.S. Spre deosebire de majoritatea colegilor de generaţie, atraşi de cotidianul i-mediat, faţă de care se situează într-o poziţie tensionată, vulneraţi de cenuşiu şi fără-sens şi transferând interesul asupra procesului producerii textului după formule cât mai inedite, dar şi mai blazate, mai crizice, T.D.S. găseşte resurse inepuizabile în vechiul, tradiţionalul ceremonial al povestirii, nu renunţă la magia şi eminenţa condiţiei sale de povestitor, pe care o descoperă liberă, generoasă, implicat-autonomă. Lumea pe care a creat-o – cu orgoliul unor Faulkner sau Márquez – este cu fiecare povestire alta şi altfel, privirea fiind în cel mai înalt grad creatoare. Cantacuzina şi împrejurimile/succedaneele ei, niciodată îndepărtându-se de Marele Fluviu decât pentru a veni dinspre pustiul câmpiei, al realului încă nerostit şi, deci, fără consistenţă, constituie o zonă în care lucrurile şi lucrările omeneşti ascultă de legi proprii. Pătrundem într-o altă lume, în care cotidianul pur şi simplu nu are acces, omenescul fiind interogat exclusiv dinspre faţa sa tainică, misterioasă, cea în care stăpâneşte simbolul şi pâlpâie semnele. Viaţa este un labirint, orice întâmplare este „ca o peşteră”, omul apelează la oglinzi de tot felul pentru a afla drumul adevărat şi este împiedicat în expediţia sa interioară de imixtiunea unei Puteri, a unei Ordini cazone, adică lipsită de atributul esenţial, acela al întâmplării, al poveştii, al lecturii originale a semnelor. Labirintul, Oglinda şi Ordinea sunt coordonatele în ne-limitele cărora se înscriu enunţurile prozatorului. (Irina Petraş)

 

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară