Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară











Ioan NISTOR

Data nașterii : 1948-12-05


Click aici pentru a vizualiza Manuscrisul - Ioan NISTOR













 

(n. 5 decembrie 1948, Prilog/Satu Mare). Poet. Facultatea de Filologie Baia Mare (1971) şi a UBB Cluj (1979). Debut absolut în Cronica sătmăreană, 1973.

Debut absolut:1973, cu versuri (Brazii) în “Cronica sătmăreană” (prezentare: Vasile Savinescu), urmat de apariţii în Tribuna (Cluj), Familia (Oradea) etc. Debut editorial: În umbra ipotezei, versuri, Ed. Litera, Bucureşti, 1989.

Alte volume publicate: Scara dintre cuvinte, versuri, 1998; Elegiile maligne, jurnalul unui poem nescris, versuri, ilustraţia copertei Alexandru Lungu, 2000; Floarea de asfalt, versuri, Seria “La steaua – Poeţi optzecişti”, Botoşani, 2001; Vertebrele strigătului, versuri, Ed. Dacia, Colecţia Poeţii urbei, Cluj-Napoca, 2003; La graniţa cu steaua polară – o schiţă sentimentală a Ţării Oaşului (studiu istoric şi etnofolcloric), în Ţara Oaşului, album fotografic realizat de Ştefan Iancu, Satu Mare, 2006; 2009; Metamorfoze, versuri pentru copii, ilustraţii de Corneliu Pop, Ed. EMIA, Deva, 2007; Poezii/Versek, în traducerea lui Balázs Béla, Editura AB-ART, Bratislava şi Editura Dellart, Colecţia Bilingua, 2010; Nervul optic, versuri, ilustraţia copertei Ioan Pop Prilog, Editura Dacia XXI, 2010, Colecţia Scriitorii la ei acasă; Cenuşa tăcerii, versuri, Iaşi, 2011
În antologii: Afirmarea”, Satu Mare, 1978, 1980, 1982; Antologia poeţilor ardeleni contemporani, realizată de Eugeniu Nistor şi Iulian Boldea, Ed. Ardealul, 2003; Cuvinte, Almanah literar 2006;
Scriitorii la ei acasă: Satu Mare, ed. îngrijită de Ioana Micle, 2010; Trepte de marmură: Scriitorii la ei acasă – antologie de poezie, vol. I, ed. îngrijită de Ana Dejeu, 2010;

Tradus în: engleză (Poesis), franceză (Poezia, Citadela), italiană (Poezia), sârbă (Knijevni jivot), maghiară (Szatmari Magyar Hirlap).

Colaborări. Poezie: Steaua Tribuna, Familia, Vatra, Ramuri, Luceafărul, Flacăra, Poesis, Convorbiri literare, Viaţa Românească, Poezia, Cronica – Iaşi, artPanorama, Unu, Hyperion, Nord Literar, Echipa, Singur, Cronica sătmăreană, Geneze, Şcoala sătmăreană, Raluca, Solstiţiu, Acolada, Citadela, Plumb.  Eseuri, cronici literare, evocări, interviuri: Tribuna, Poesis, Convorbiri literare, Solstiţiu, Steaua, Echipa, Şcoala sătmăreană, Epoca, Gazeta de Nord-Vest, Ziua, România liberă, Informaţia zilei, Univers sătmărean, Scriptorium, Accent, Citadela, Tribuna noastră (Canada), Confluenţe, “Poesis internaţional”, “Cuvântul libertăţii” (Craiova) etc. În deceniul 1977-2007, susţinător al rubricii Cultura şi politica omului de cultură din “Informaţia zilei”, Satu Mare.
 
Menţiune: Nu am publicat până în 2011 volume de critică literară. În consecinţă, cărţile semnate cu omonimul meu şi semnalate în diferite locuri nu-mi aparţin.

Premii, titluri (selectiv): 1984 – Premiul revistei “Steaua” la Festivalul de poezie “Afirmarea”, Satu Mare; 2004 – Premiul Internaţional pentru poezie Corona Carpatica, Muncaci, Ucraina; 2004 – Titlul de „Cetăţean de onoare“ al satului Prilog, comuna Oraşu Nou; 2005 – Premiul pentru volumul Vertebrele strigătului, la Festivalul internaţional de poezie Sighetu Marmaţiei; 2007 – Premiul pentru poezie la Festivalul Internaţional de Poezie – Emia, ediţia a VII-a Deva;

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

* * *

Ioan Nistor îşi concepe poezia ca pe un ritual al recuperării fiinţiale de către o memorie supravieţuitoare potenţată de comuniunea frenetică a tuturor simţurilor: „te voi desprinde din spaţiul tău din traiectoria ta/ ca pe o gutuie de aur/ şi te voi azvârli între rotile dinţate ale creierului meu/ ... / va rămâne parfumul tău imuabil/ culoarea şi frenezia mediteranei/ foamea necenzurată a respiraţiei/ drept ambrozie/ memoriei mele de mâine/ din zăpezile nordului veşnic” (Cu nemărginită graţie). Miracolul vieţii se insinuează germinativ în peisajul prin excelentă tehnologizat (Floarea soarelui, Salcia), după cum poate ţâşni din memorie, traversarea deşertului gemând sub nisipuri fiind posibilă atâta vreme cât te mai obsedează amintirea sonoră a murmurului răcoros al unui izvor (Orhideea de la miezul nopţii). Trecerea în text stă sub semnul calvarului coşmaresc, al jertfei iisusice în retortele căreia se esenţializează şi se obiectivizează suferinţa printr-o veşnicire a trăirilor senzoriale. Astfel, irizarea roşie a retinei va dăinui infinit stelei căzute în haos, iar trupul omenesc va deveni cutia neagră a unui univers în prăbuşire. Spectrul morţii iminente favorizează şi declanşează orgasmul iluziilor, dezăgăzuirea luminii interioare augmentând, prin umplerea golurilor dintre cuvinte, comunicabilitatea dintre eul minuscul si invocativ şi non-eul ce nu cunoaşte limite spatio-temporale. Iar pentru că „în abatoare imaginare homunculi uriaşi ascut satârele/ şi-mi hăituiesc propriile fantasme” (Jurnal), poetul se întoarce în utopia realităţii, utopie pe care-o sustrage, cu masochism aproape, paradigmei tradiţionale aseptizate şi prin urmare sterile. Doar primejdia riscantă pe care o caută şi o iscă, vorba lui Arghezi, i se pare creatoare şi nutritoare de speranţe. Prin urmare, în mitologia personală a acestui optzecist întârziat de formaţie filologică şi care nu scapă nici un prilej de a decreta supremaţia semnificantului înveşnicitor, poezia sa fiind un neîntrerupt laus nominis şi mai ales a elocventelor spaţii internominale, un motiv central va fi cel al ghilotinei care stă să cadă. Sub lama acesteia, procesul rememorării ca şi al visării se accelerează până la a atinge viteza luminii, ceea ce face ca teritoriul absenţei să fie brusc invadat şi populat sine die atât de un trecut cât şi de un viitor prezentificabile prin magia zicerii deopotrivă în regim mimetic si invenţional, cu un arcuş cumpătat înăsprit de sacâzul ironiei în care de curând s-a uscat o lacrimă. (Ion Roşioru: în “Tomis”,  nr. 8 (337), august, 1998)

IOAN NISTOR manifestă o apetenţă evidentă pentru poemul de mare transparenţă, dar având duritatea diamantului, dramatism (ars moriendi consună la el cu ars scribendi). Există în paginile primei sale cărţi (v. În umbra ipotezei; Litera. 1989), versuri admirabile, sentenţioase, aforistice chiar, metafore congruente, expresii paremiologice ce trimit lapasiunea sapentru folclor, minate uneori de retorism ori sucombate de influenţe livreşti: recognoscibili sunt Nichita Stănescu (...) Pentru acela care vede în foaia de hârtie „lama ghilotinei” în Dincoace de cuvinte, cuvintele atestă „că moartea nu există” ca în poemul ce dă titlul volumului, ele aparţin deopotrivă tuturorîntr-o perfectă democraţie a naturii („sunetele de la alfa la omega”) ceea ce rămâne cu adevărat poetului fiind tăcerea solitară, solilocviul, meditaţia neafectată de contingent ca în Numai ea: „tăcerea/ ca o fecioară/ numai ea îţi aparţine/ întreagă”. I.N. nu uită că singularizarea, tendinţa de a vedea mai mult şi mai departe ori doar de a interpreta altfel lucrurile, faptele, semenii, pot atrage fireasca repudiere a societăţii, damnarea, aplicarea apelativului de „inamic public”. Doar marii damnaţi, pustnicii, marii taumaturgi şi poeţii pot beneficia de asemenea puteri paranormale: „el este uşor ca trupul iluziilor/ gloanţele îl străbat fără să îl ucidă/ sabia călăului nu-l poate decapita/ nevăzut calcă deasupra lucrurilor/ îşiface transfuzii cu sîngele unei raze” (cf. Inamicul public).Nu mai puţin ostracizată este Poezia însăşi, tiranii temîndu-se în mare măsură de himerele imaginaţiei, poate tocmai fiindcă - în concreteţea lor - sunt fiinţe himerice, megalomanice, suferind de un exces de imaginaţie (în rău) în aceeaşi măsură cu un deficit de umanitate: ei îşi fac caii senatori, ei biciuie apa mării... (...) Poeme de o valoare excepţională atestă calităţile unui poet ce s-a depăşit în ultimul volum: Ultima şansă, Orhideea de la miezul nopţii, Oglinda,Imagine,Monolog cu ochii închişi ca şi întreg ciclul final Jurnalapocrif din care cităm pentru acurateţea notaţiei, cîteva versuri din Nu cred: „nu cred în scoica zidită în juru-ţide glandele singurătăţii/ în vegetaţia de urale care te înfăşoară ca o aură/ în volutele ezitărilor şi în pacea lipită pe frunte ca pe nişte ziduri/ în mărinimia de satrap convertit pe care o fluturi ca pe un drapel infailibil” (Alexandru Pintescu: în “Poesis”, nr. 5-6, mai-iunie 1998)

Un poet discret, pentru care poeziaeste o stare de dialogcu sine, şi care transformă verbulpoetic în oglindă introvizoare,este Ioan Nistor.Debutul său liric, survenit în 1989 cu volumul În umbra ipotezei, instituia o regie lirică a textului, pe coordonatele poeziei confesive, în care eul liric desfăşura meditaţia dinlăuntrul evenimentului sublimat. Ieşit în largul existenţial, mult mai îmbogăţit ontologic, fiindcă filtrul poeziei potenţează evenimentul diurn, oferind cheia luării în stăpânire a lucrurilor care ne măsoară devenirea, eul poetic îşi caută poziţia de contemplare şi reflecţie în zona incertă dintre odă şi elegie. (...)Motivul scării (treaptă verticală şi popas orizontal) scurtcircuitează cele două părţi ale volumului, complinit fiind de valenţele spiritual-afective ale revelaţiei eului. În această pendulare şi traiectorie de du-te-vino, poezia devine semn al existenţei peremptorii („cuvintele nasc-iată semnul că moartea nu există”), dar şi rană-povară, un hău deschis spre zona nebuloasă a esenţei, crucificând poetul pe altarul căutărilor nicicând răsplătite (,,acolo între cuvinte se află nisipurile mişcătoare”). Relaţia dintre sunet-cuvânt-poezie traduce o altă dialectică a percepţiei, decât cea pur imitativă, una a fixării punctului începător în psalmodica unduire cu poezia. Pentru a ajunge la ea, nu consumul de cuvinte răsplăteşte truda poetului, ci trăirea întreagă a durerii şi adevărului purtat de cuvinte: „toţi au rostit sunetele/ de la alfa şi omega/ toate cuvintele sunt/ ale tuturor/ numai durerea prevestitoare/ numai răscolirea sângelui/ tăcerea/ ca o fecioară/ numai ea îţi aparţine/ întreagă” (Numai ea). (Cornel Munteanu: în “Familia”, Nr. 2, februarie 1999)

Discursul său, deşi sentimental în fond, se înscrie în orizontul echilibrului liric, autorul practicând o retorică sapienţială, ce apelează la embleme consacrate afectate de uzura timpului ca de un blazon heraldic: „lumina aceasta care îşi freacă blana de noi/ şi ne scaldă acum vindecându-ne/ iat-o/ rămâne în ochi ca într-un depozit/ deşi o vedem amândoi cum se scurge/ deşi o vedem făcând semne// nu-i aşa că şi tristeţea mea de acum va rămâne/ deşi o vei citi/ doar pe frunzele acestor copaci care ard” (Legea conservării substanţei). Serenitatea nu poae fi însă... conservată într-un univers invadat de mizeria pragmatismului şi în care elanurile par a se consuma în gol („valurile-mi aduc la picioare hoituri de iluzii şi cutii de conserve”). Cel mult, acest „bidon turtit” care e, în viziunea poetului, sufletul îşi poate oferi mici satisfacţii de substituire („un tip îşi adapă narcisele cu tuş”) dictate de logica vieţii textului. Căci textul rămâne, şi la Ioan Nistor, un nostalgic ecran de protecţie în faţa fragilităţii constitutive a entităţii agresive („o foaie velină străluceşte în faţa mea/ ca lama ghilotinei mă înfioarăDincoace de cuvinte. Poetul vieţuieşte în şi printre cuvinte ca prin cuvinte, ca prin eoni (ne)dogmatici, iar scara pe care o urcă spre absolutul efemer al ecestei trăiri este una înşelătoare, oferind suficiente prilejuri pentru un polemic ritual: „şi l-am văzut/ - era poetul grăbit-/ şedea pe scăfârlia unui nor/ ca pe un bolovan în mijlocul râului// atingea cu picioarele o turlă albă/ şi era frig/ şi era flămând/ şi se învelea cu o coală albă/ şi muşca decent/ dintr-o carte”. Cuvintele sunt astfel „alcool/ şi drog/ şi otravă/ săgeţi de flacără în timpanul surzilor/ insecte zidind hexagoane de nectar între contrarii/ creaturi ca un abur fin ducând şi iertarea şi condamnarea la moarte”. (Dan Silviu Boerescu: Polemicul ritual iniţiatic, în “artPanorama” nr. 6, aprilie 1998)

Ioan Nistor este un optzecist pur-sânge. Şi-a asumat o realitate, un spiritus loci supus unui „tratament” adeseori cu duritate, convins că atât citadinul, cotidianul cât şi colocvialitatea nelocvace sunt artere trainice ale unei poezii menite să recupereze o realitate dură, exprimată prin - aşa cum scriam mai sus - „strigătul este imaginea comprimată a realităţii”. Făcută de un „scrib”, de un poet, care, la judecata dreaptă, dă seamă pentru nesinceritatea, adică, minciuna sa. Nici cu versurile, nici cu realitatea, nici cu biografia ta nu te poţi juca. Altfel, demersul poetic se prăbuşeşte: „priviţi-1/ el este scribul/ prăfuit şi umil/ pentru un cuvânt pierdut i se va tăia capul” (Nisip).(Grigore Scarlat, în “Viaţa Românească”, nr.1-2, ianuarie-februarie, 2004)

Apărută la Editura „Timpul” din Iaşi Scara dintre cuvinte a doua carte a poetului sătmărean Ioan Nistor, după debutul cu În umbra ipotezei (Ed. Litera, 1989), este una dintre cele mai interesante cărţi „optzeciste” apărută în ultima perioadă. Scriind o poezie de mare profunzime, neoexpresionist la nivel ideatic, dar şi ca spectacol liric, Ioan Nistor e un poet al singurătăţii şi al disperării. „Am burduşit ungherele cu spaimă şi ezitare – spune poetul – golurile/ dintre geamuri le-am căptuşit cu/ artificii optimiste/ am împărţit proviziile de speranţă/ le-am aşezat în sertare/ pe rafturi/ de-a valma prin scrumiere” (Dincoace de cuvinte). Pentru Ioan Nistor, poetul este un „corăbier pe mările difuze/ naufragiat în ochiul cerului” care, dându-şi seama că totul e vanitas vanitatum, continuă totuşi să capete un sens: în realitatea pe care n-o poate escamota, în imaginerie, în scris. Astfel, cartea cuprinde câteva excelente portrete ale poetului iisusiac, crucificat de o realitate agresivă. Poetul cunoaşte „cotele iluziilor necesare”, ştie că „nu se mai pun întrebări în contul lui Hamlet”, că „numai durerea prevestitoare/ numai răscolirea sângelui/ tăcerea/ ca o fecioară/ numai ea îţi aparţine întreagă”. Scara dintre cuvinte, semnată de Ioan Nistor, atrage atenţia asupra unuia dintre cei mai interesanţi şi mai valoroşi poeţi ai generaţiei ’80. (Daniel Corbu: în “Hyperion - caiete botoşănene” Nr. 1 (139), 2000)
 

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară