(n. 25 iulie 1970, Iaşi). Poetă, traducătoare. Facultatea de litere Cluj-Napoca (1994). Debut absolut în Cronica, Iaşi, 1981.
Volume: Ultimele alge, versuri, 2003; Laocoonia, versuri, 2003; Arhitectura absenţei, versuri, 2004; Viaţa nu e destul, 2006; Ultima Medina, 2008, Călătorii, 2012.
Traduceri: Anna Cocozza Anconetani, Între lumini şi umbre, 2003.
* * *
Autoare a patru plachete de versuri: Ultimele alge (2003), Laocoonia (2003), Arhitectura absenţei (2004) şi Viaţa nu e destul (2006), Sânziana Mureşeanu este o poetă discretă. Discreţia sa, însă, răspunde nu neapărat sensului de azi al termenului, cel de ascundere şi repliere în sine, cât unora ţinând de etimologii uitate: discretus e participiul lui discerno şi înseamnă a distinge, a scoate în evidenţă, a deosebi lucrurile unele de altele. Cernerea şi separarea, cu dis- în faţă, înseamnă a delimita anume, întărind diferenţa. Dar, ca să complice lucrurile, aceeaşi particulă dis (dys) marchează, în greacă, slăbirea, dificultatea, puţinătatea... Cu toate aceste valenţe în funcţiune, discreţia poate imita uşor ţipătul, iar întrebările ei sunt adesea violent colorate. Ambiguitatea enunţurilor îi ţine isonul, iar oximoronul îşi joacă liber şi incitant neliniştile.
Temele mari şi comune ale poeziei – moarte, singurătate, iubire, trecere, spaimă – sunt traversate şi de data aceasta la pas, cu o respiraţie calmă şi o seninătate vag tensionată a definirilor, versurile ţesând „harta minuţios vascularizată / a fiecărei mişcări / întâmplate vreodată”. Privirea rece, adică scrutătoare, îşi alătură amintirea, rece şi ea, adică ţinută în frâu, pentru a inventaria alunecări, căderi, treceri, întunecări, fioruri, toate, însă, semne ale „împlinirii morţii”. Cuvântul-cheie al poemelor Sânzianei Mureşeanu este fragilitatea. Viaţa e temniţă fragilă, vântul e fragil, secunda însăşi e năvod fragil în care Timpul îşi atenuează surpările. Are loc, însă, un bogat transfer. Vulnerată de semnele şi semnalele lumii, poeta descoperă forţa poemului şi alege să ocrotească prin cuvânt avuţia fiinţei încă vii, acompaniată de alunecarea caldă a sângelui. Fragilitatea devine atunci frăgezime („fragedul nostru neant”), golul se umple, depărtarea se lasă privită în ochi. Fără inovaţii stridente şi cu o cuminţenie febrilă a instrumentarului, Sânziana Mureşeanu îşi instalează poemele la o răscruce din care îşi poate hrăni o bună bucată de vreme verbul şi angoasele. (Irina Petraş)
Călătoriile în cele patru colţuri ale lumii sunt, în poemele Sânzianei Mureşeanu, pretexte de explorat secrete ţinuturi interioare („nu poţi vedea / fără să închizi ochii”). Metafora e vehiculul privilegiat, iar peisajele se lasă virate în semne memorative, funcţionând ca travestiuri ori posibile feţe ale fiinţei în căutare calm-neliniştită de sine. În ciuda destinaţiilor turistice indicate explicit, uneori chiar din titlu, şi deşi se pot desprinde semnalmente oarecum „tradiţionale” ale locurilor umblate, ţinta e mereu una a identificării cifrului existenţial. „Cine sunt eu?” este refrenul peregrinărilor singuratice, „fără poveşti”, căci „nu vei şti niciodată / dacă ai trecut pe acolo cu adevărat, // dacă totul nu a fost / decât una din nenumăratele Insomnii / ale Călătorului”. Dansul propriei umbre, interpretat „în cea mai stranie intimitate”, nu de epica şi anecdotica drumului ascultă, ci de melodia sacadată a introspecţiei sperând revelarea celui mai tainic miez al lucrurilor – „acolo unde nimic din ceea ce se vede / nu este şi nimic din ceea ce este / nu se vede”. Sub „umbra alungită” a morţii, delicate, reflexive, cu tăceri de o ciudată elocvenţă, „amestec de oboseli, / de gânduri încrucişate”, poemele schiţează un fin portret al poetei în cumpănă. (Irina Petraş)
.
sina@ssnn.ro; sinziana.muresanu@everpharma.com;