Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară











Andrei MOLDOVAN

Data nașterii : 1949-02-02


Click aici pentru a vizualiza Manuscrisul - Andrei MOLDOVAN













(n. 2 februarie 1949, Chiuza, jud. Bistriţa-Năsăud) este istoric şi critic literar. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (1973). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi preşedintele Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud.
 
Volume: Coşbuc sau lirismul pragurilor, Editura Clusium, 1997, istorie şi critică literară; Erezii lirice, Editura Limes, 2004, critică literară; Aruncarea în haos, Editura Arcade, 2004, publicistică culturală; Întâmplări literare, Editura Limes, 2005, istorie şi critică literară; Pretexte. Antologie-dicţionar de scriitori din Bistriţa-Năsăud, Editura Eikon, 2008; Liviu Rebreanu prin el însuşi, în colaborare cu Niculae Gheran, Editura Academiei Române, 2008 (premiul Uniunii Scriitorilor - Filiala Cluj); Butelia cu oxigen. Consemnări critice, Editura Eikon, 2010, istorie şi critică literară; Mâhnirile limbii române. Editura Limes, 2011; Poeţi români de azi. Alte erezii, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2011; critică literară; Coşbuc sau lirismul pragurilor, ediţia a II-a, revăzută şi completată, Editura Eikon, 2012; Un Rebreanu hăituit, Editura Tipo Moldova, 2013, istorie şi critică literară.
A îngrijit volumul Martor sub vremuri de Ioan Titieni, Memorialistică, 2004.
Prezent în mai multe antologii şi dicţionare.
 
* * *
Referinţe critice
Noua carte realizată "la patru mâini" se impunea ca dat necesar nu doar specialiştilor, ci şi unui public mai larg. Ea ne propune o autobiografie a lui Rebreanu, reconstituită atent din mărturiile scriitorului. Autorii au folosit o tehnică uitată, cea a mozaicului, pentru că au decupat din toată literatura confesivă a scriitorului bucăţi de mărimi felurite, apoi le-au încasetat după altă logică, respectând regula strictă a efectului creat: cea de a pune într-o nouă lumină. Le-a reuşit o scriere interesantă, surprinzătoare în multe locuri. (Elisabeta Lăsconi în România literară, nr. 18, 2009)
 
161 de surse bibliografice - interviuri, răspunsuri la anchete gazetăreşti, articole, pagini de jurnal, mărturisiri - întinse de prin 1909 în 1943, cu un decupaj magistral şi într-un montaj captivant, care cuprind deopotrivă fiinţa scriitorului, zestrea genetică şi proiectele directorului Teatrului Naţional, opţiuni literare, politice, sociale şi perioada tulbure a episoadelor maghiare de tinereţe (anii ofiţeriei din Gyula), dramatugia şi filmele, jurnalismul împătimit, polemicile inerente şi febrila problemă naţională, activitatea preşedintelui Societăţii Scriitorilor Români (într-o atmosferă viciată, plină de ranchiune, acuze, atacuri sub centură, cu inamici precum Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, G.M. Vlădescu, Romulus Dianu) şi a conducătorului Direcţiei Educaţiei Poporului (instalat acolo în prezenţa lui Iuliu Maniu), familia şi detractorii, lunile de detenţie din 1910, arestarea din 1918 (foarte probabil în urma denunţului făcut de A.D. Herz), evadarea şi peripeţiile aderente, traseele diplomatului cultural din anii treizeci, aventura lui „Ion” („soţia mea a venit după mine cu manuscrisul cusut într-o saltea. Era pericol să fie confiscat şi de nemţi şi de români. Înainte de a mi-l aduce în Moldova, manuscrisul a odihnit o vreme în casa de bani a pictorului Jean Steriadi”) şi încă altele. (Dan C. Mihăilescu în Evenimentul Zilei, 17 aprilie 2009)
 
Autorii au evitat organizarea materialului sub forma unui index cronologic, volumul nu are aspectul neutru si eterogen al unui catalog al carui unic criteriu de selectie este Rebreanu par lui-même. Solutia aleasa (de care este responsabil, inteleg, cercetatorul Andrei Moldovan) reprezinta o mai fericita dispunere dialogica – volumul poate fi descris ca un arhi-dialog intre Rebreanu si diversi publicisti ai epocii – intins pe mai bine de 400 de pagini. Disconfortul cronologic, eludarea diacroniei in biobibliografia subiectului Rebreanu – imputabile la rigoare acestei solutii de dialog in flux continuu (de pilda faptul ca o confesiune din 1938 este continuata sau intregita de o remarca din 1926 etc.) sunt insa compensate de o sectiune finala de „Surse bibliografice“, al caror numar corespunde trimiterilor cifrice cu care se incheie orice fragment citat. (Teodora Dumitru în Cultura, 14.05.2009)
 
Andrei Moldovan, critic şi istoric literar care s-a făcut cunoscut în ultimii ani mai ales prin colaborarea cu Niculae Gheran la editarea corespondenţei primite de Liviu Rebreanu, a semnat, din 2005 încoace, o rubrică revuistică asemănătoare cu cea a Rodicăi Zafiu din România literară, urmărind cu îngrijorare – dar şi cu vigilenţă – evoluţiile neomologabile de ultimă oră înregistrate în folosirea idiomului nostru de sorginte latină, cu adaosuri slave. Astfel, s-au adunat pagini după pagini, conducând, până la urmă, la un ansamblu căruia autorul i-a dat titlul de Mâhnirile limbii române (Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2011, 112 p.) Faţă de interesul anterior afirmat al criticului din Beclean pentru literaţii din regiune – în primul rând Coşbuc şi Rebreanu, dar şi toţi cei cuprinşi în antologia-dicţionar a scriitorilor din Bistriţa-Năsăud pe care a realizat-o –, şi faţă de consemnările sale critice, deplasarea interesului autorului către buna funcţionare a instrumentului în interiorul căruia se naşte literatura română arată ca o sanitară întoarcere către esenţe şi rădăcini, deopotrivă. (Ovidiu Pecican în Apostrof, nr. 3, 2011)
 
Multitudinea de detalii întăresc efectul de real, oferind un Liviu Rebreanu mai credibil ca oricând în calitatea sa de figură, de destin al caracterului singular. Cu tot riscul de a provoca strâmbături din nas celor doi autori (ori tocmai de aceea), îmi susţin punctul de vedere: volumul la care au lucrat peste patru ani cu acribie şi abnegaţie (spun surse sigure) Niculae Gheran şi Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu prin el însuşi e unul din cele mai interesante romane pe care le-am citit de o vreme încoace. (Bogdan Odăgescu în Steaua, nr. 1-2, 2010)
 
E de remarcat grija pe care o acordă Andrei Moldovan alcătuirii frazei, dense şi frumoase, detaliului ca element persuasiv şi posesiv criticului, abordarea operei din  perspectivă diacronică şi sincronică, aflarea elementului dominant în fiecare sistem propus individual. Literat şi profesor, Andrei Moldovan foloseşte în demersul său critic cele două preocupări ce-l însoţesc şi pe care le însoţeşte: este atras de carte cu pasiunea unui colecţionar de obiecte rare şi este dispus a transmite, pe înţeles cât mai larg, multe din învăţăturile lui. Lecţia (de) critică are un ton cald care apropie, nu depărtează, ba chiar câştigă adepţi. (Elena M. Cîmpan în Vatra veche, nr. 5, 2011)
 
 „Andrei Moldovan propune o perspectivă nouă de abordare a poeziei româneşti actuale, transformând erezia în planul expresiei şi al trăirii poetice într-un principiu de creator bază al modernităţii. Formă de cunoaştere şi creaţie instituită din timpuri străvechi, erezia implică şi problematica scrisului şi a demonicului, devenind astfel una din categoriile negative care contribuie la crearea specificului poeziei moderne.” (Ştefania Timofte în  Echinox, nr. 7-10 din 2004)
 
Dacă volumul s-a deschis cu un semnal de alarmă despre pericolul ce paşte literatura, el se încheie într-o tentă optimistă, prin gratitudinea autorului faţă de gestul de a traduce şi publica poeziile lui George Coşbuc în limba arabă. Ţinând cont de acest aspect, se confirmă ideea de la care am pornit, cum că nimic nu este aşezat la întâmplare în Butelia cu oxigen, iar, în ciuda eterogenităţii articolelor, există o coerenţă interioară ce guvernează volumul. (Melinda Crăciun în Vatra, nr. 9-10, 2011)
 
În toate contribuţiile din cartea pe care o comentăm se vede responsabilitatea criticului. A.M. nu este adeptul înlocuirii criticii de “întâmpinare” cu aceea de “îmbălsămare”. De aceea, când scrie despre cartea lui Alexandru Buican, Posteritatea lui Bacovia şi… Istoria lui G. Călinescu (2010) nu ezită să-i arate confratelui exagerările în contestarea criticii literare, în frunte cu G. Călinescu, neconcordanţa dintre afirmaţii şi puterea argumentelor etc. Aici A. M. Ilustrează cunoscuta maximă: “Amicus Plato, sed magis amica veritas”. Probabil că “butelia cu oxigen era necesară pentru “fierbinţeala” negativistului Buican. Sigur, în carte aflăm nu puţine contribuţii ale istoricului literar, în postura  iscoditorului de arhive, bucurându-se temperat de câteva materiale “inedite”, pe care le scoate la lumină, corelându-le cu biografia scriitorului şi cu epoca în care au fost redactate. E vorba de o scrisoare a lui Ioan Slavici, de una a lui Aron Cotruş, de felul cum era receptat Pavel Dan de către Vintilă Horia etc. (Vistian Goia în Steaua, nr. 6, 2011)
 
Andrei Moldovan şi-a structurat culegerea de articole critice („Poeţi români de azi. Alte erezii“, Cluj-Napoca, ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2011), 29 la număr, despre poeţi ai ultimelor două decenii, în şase capitole. Uneori, criteriul de asociere este clar – Farmecul riscului asociază trei experimentatori cu iniţiative riscate sau cu limbaj scandalos, cornul de vânătoare, titlu metaforic, acoperă o arie mai vagă, în orice caz una a poeţilor consacraţi, din diferite generaţii, de la Ion Horea şi Aurel-Dragoş Munteanu (publicat, postum, şi ca poet) la Mihai Ursachi şi Lucian Vasiliu. S-a căutat prin urmare aşezarea poeţilor pe tipologii şi sub semnul estetismului (Graţioasa bulversare a esteticului), sunt cuprinse nume precum Virgil Mazilescu, Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov, Ioan Moldovan; sub cel al stării de criză (Ademeniţi de o stare de criză) Adrian Alui Gheorghe, Ovidiu Nimigean, Daniel Bănulescu ş.a. (Ioan Răducea în Dacia literară, nr. 7-8, 2012)
 
Apariţia unui volum, Opere, ed. MLR, 2003, de Virgil Mazilescu, constituie pentru critic un eveniment, care demonstrează, la mai bine de două decenii de la dispariţia prematură a poetului, valoarea şi singularitatea lui, rezistenţa în timp a creaţiei sale. Pentru critic, „Poetul e o apariţie neconvenţională (v. „eretică”, o „abatere”, care ilustrează teza critică, n. n.) în contextul liricii postbelice.” Acesta este definit ca un precursor al postmodernismului optzecist, al cărui aer profetic îşi are plecarea într-o „stare de criză”, prins „de o trudnică întoarcere în sine”, ridică prietenia la rang de dogmă, ilustrează iubirea în diferite ipostaze, „tinde mereu spre o altă structurare a timpului, spaţiului şi sensului”, spre redimensionarea banalului şi a locurilor comune, ce-l duc spre relevarea absurdului vieţii, ajuns el, poetul, să privească moartea ca pe o „realitate asimilată”, preocupat tacit să se despartă de „frământări şi obsesii”, să dobândească o detaşare, relevată, între altele, de intitularea unor poeme cu numele unor personaje dostoievskiene. Nedumireşte însă de ce criticul înţelege să se refere doar la volumele publicate în timpul vieţii, de dragul păstrării coerenţei discursului critic, câtă vreme, cum însuşi recunoaşte, postumele, proza, recenziile şi jurnalul semnate de poet pot fi o „ispită de luat în seamă pentru orice comentator”. Se fereşte să coboare în întregul univers pe care poetul îşi pune pecetea? Încheie comentariul metaforic, fără să formuleze o concluzie, surprinzând într-o imagine relevantă esenţa poeziei lui Virgil Mazilescu: căruia „parcurgându-i paginile pare că ţi-ai încărcat braţele rând pe rând cu spice pline de un rod nou. Când vrei să strângi însă snopul, realizezi că ai în braţe o lume fără Shakespeare, adică neantul capabil de nebănuite regenerări, dar tainice şi totodată imprevizibile”.  (Olimpiu Nuşfelean în Contemporanul, nr.11, 2012)
 
Capitolul final, cu un titlu mitologico-biblic, Între Procust şi Adam, prezintă o retrospectivă a receptării critice a lirismului coşbucian, receptare, cu puţine excepţii, inadecvată. În afară de câţiva mari critici interbelici, notabil este momentul centenarului naşterii poetului, 1966, când în paginile Gazetei literare se propune o discuţie despre Coşbuc citit astăzi. Este necesar – conchide Andrei Moldovan – un “Adam al criticii pentru poezia lui George Coşbuc”. Un asemenea prim studiu adamic este Poezia lui George Coşbuc de Petru Poantă, iar Coşbuc sau lirismul pragurilor de Andrei Moldovan este, şi prin intenţie şi prin sugestii de originală interpretare, al doilea. (Ion Buzaşi în Tribuna, 16-31 martie 2013)
 
Trebuie să-i recunoaştem acestei cărţi un subtil caracter didactic şi nu-i putem refuza, pe alocuri, unele accente monografice. Primul dintre cele şase capitole se intitulează Tentaţia luministă, având drept obiect structura profund modelatoare a personalităţii lui Coşbuc şi înalta sa pedagogie poetică în cultura română. Sunt subliniate mai întâi două dintre atributele majore aleoperei: sensurile luministe şi mesianismul. Ele derivă firesc din profilul intelectual al poetului, de aceea, criticul identifică şi descrie pe larg factorii care au influenţat decisiv personalitatea coşbuciană. Ei nu sunt nici puţini şi, cu atât mai vârtos, n-ar putea fi de neluat în seamă. Primul este mediul familial, cu tatăl preot greco-catolic, purtând în suflet icoana umaniştilor Şcolii Ardelene. Vin la rând şcolile năsăudene, în special Gimnaziul umanist de la Năsăud, cu accentul pe limbile latină, greacă şi germană, apoi, deşi de scurtă durată, studiile clujene, urmate de perioada sibiană de la Tribuna,importantă sub aspectul perfecţionării limbii literare. Alte alcătuiri care au hotărât, într-un fel, destinul literar al lui Coşbuc au putut fi societatea literară Virtus Romane Rediviva, în timpul studiilor năsăudene, dar şi biblioteca personală ori activitatea de traducător. Ceea ce încălzeşte paginile unui capitol arid e descrierea pe care o face Andrei Moldovan cu un agil ochi de expert, bibliotecii private a lui George Coşbuc. Decantate, ecourile atâtor factori formatori au pătruns în operă, iar printr-o lectură de tip palimpsest, cum propun teoriile lui Gerard Genette, pot fi descifrate cele două particularităţi, amintite deja: tentaţia luministă şi mesianică. Acelaşi tip de lectură scoate în evidenţă caracterul livresc al poeziei coşbuciene, iar prezenţa unui narator, simţită în multe dintre poezii, împinge formula poetică a autorului spre lirismul epic. Spiritul aforistic derivă, de asemenea, dinrafinata învăţătură dobândită prin cea mai atentă selecţie a lecturilor (Viorel Mureşan în Caiete Silvane, nr. 2, 2013)
 
Reconstituirea, înfăţişarea profilului de scriitor, de om, de patriot şi de cetăţean al lui Liviu Rebreanu prin interpunerea răspunsurilor sale la întrebările reporterilor din epocă a fost mai întâi o ambiţie apoi o reuşită a autorilor acestei minunate cărţi care nu va trece neobservată în câmpul nostru literar. Meritul lucrării este că adună pentru prima dată într-un loc marea majoritate a interviurilor şi anchetelor care l-au avut pe Rebreanu drept interlocutor, începând cu anul 1909 şi până în 1944, uzând şi de fragmentele din jurnalele şi corespondenţa sa. Este o întreprindere aspră, de mare travaliu la care s-au încumetat Niculae Gheran, cunoscut şi apreciat rebrenian, şi mai tânărul său confrate Andrei Moldovan, un bun teoretician literar ce-şi face loc în literatura noastră treptat şi sigur. (Gavril Moldovan în Mişcarea literară, nr. 3-4, 2009)
 
Aparatul biobibliografic ce însoţeşte fiecare autor, completat de numeroase referinţe critice întregesc valoarea cărţii lui Andrei Moldovan. Antologia, chiar dacă se referă doar la scriitorii din generaţiile actuale, întregeşte imaginea bogatei tradiţii literare de pe meleagurile năsăudene, admirabil ilustrate de poetul George Coşbuc şi de romancierul Liviu Rebreanu. (Săluc Horvat în Nord literar, nr. 11-12, 2008)
 
„Andrei Moldovan se apropie de textele de „grad zero” fără prejudecăţi, fapt care îi dă libertatea unei judecăţi libere, a formulării clare despre producţia literară a exilului românesc sau a unor cunoscuţi autori străini. Fraza armonioasă, echilibrată, abordarea profesionistă a chestiunilor discutate sunt, credem, însuşirile importante ale textului cărţii.” (Victor Ştir în Mesagerul literar şi artistic, 5 mart. 2005)
 
Se conturează aşadar o profundă deosebire între convingerile lui Liviu Rebreanu şi cele dominante în interbelic. Consecvent cu sine în pledoaria-i prorealistă, cu o amprentă a naturalismului, acesta şi-a singularizat anacronismele şi prin atitudinea faţă de critică. Cu reflexul demiurgic-demonic ce, după cum am văzut, şi-l arogă, are aerul a nu accepta decît autocritica ce intervine casant în procesul elaborării "operei", neted numită aşa, la antipodul, bunăoară, al recuzărilor umilităţii lui Arghezi, care, de altminteri, n-a şovăit a-l executa: "Nu sunt deloc indulgent faţă de opera mea. Nu mă sfiesc niciodată a tăia în carne vie. Ştiu din experienţa de lector că e preferabil să regreţi un gol decît să dai pagini întregi necitite. Am tăiat totdeauna fără cruţare". În rest, o masivă insatisfacţie: "Critica literară a rămas aceeaşi. Şi odinioară ca şi azi, critica ţi-o făceai singur... dacă voiai". (Gheorghe Grigurcu în România literară, nr. 36, 2009)
 
Descifrăm în aceste profesiuni de credinţă o meditaţie dostoievskiană asupra sensului creaţiei, condiţiei estetice a romanului şi reorientării moderne a acestuia spre explorarea psihologiei adâncurilor. La intrebarea despre cărţile „pe care le-a iubit cel mai mult în viaţă” Rebreanu răspunde in mod concret, făcând şi dovada unei fidelităţi netrădate: incepe cu Don Quijote, continuă cu Swift şi Tolstoi, din care nu uită întâia lectură din Război şi pace (cea mai iubită din Tolstoi), cu Crimă şi pedeapsă (numită Raskolnikov) şi Fraţii Karamazov, „poate cel mai zguduitor din Dostoievski”, Wilhelm Meister a lui Goethe şi Sufletele moarte a lui Gogol (Niculae Gheran, Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu prin el însuşi, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2008, p. 335). (Mihai Cimpoi în Philologia (Academia de Ştiinţe a Moldovei), mai-august 2011)
 
Andrei Moldovan ne propune o lectură modernă a creaţiei lirice coşbuciene privind-o din actualitate, încercând să identifice note comune ale acesteia cu postmodernismul. […] Poezia lui Coşbuc «este asemenea pragului care ne reaminteşte că grădina şi interiorul fac parte din acelaşi spaţiu», concluzionează A. Moldovan. El democratizează lirismul regăsindu-l în epic şi în ramatic. (Ion Radu Zăgreanu înLecturi simpatetice, Editura Macarie, 1999)
 
Departe de a practica o critică poetică sau poetizantă, Andrei Moldovan preferă autoritatea severă a conceptelor, a judecăţilor de existenţă întemeiate pe o lectură condusă de un dublu principiu: estetic şi moral. (Aurel Podaru  în Mesagerul literarşi artistic, 7 ian. , 2006)
 
Capitolul cel mai consistent ca inedit al interpretării din volumul discutat aici este poate cel de-al VI-lea, intitulat în mod sugestiv „Pragul” (si aici termenul este atent explicat, semn al unei eleganţe şi corectitudini ştiinţifice impecabile în lucrarea de faţă). „Am spune că poezia coşbuciană este asemenea pragului care ne aminteşte că grădina şi interiorul fac parte din acelaşi spaţiu.” (p. 133) Nici că se putea o acoperire mai amplă într-o singură frază a întregii opere poetice a lui George Coşbuc… Vectorii analizei critice, spuneam undeva mai sus nu sunt îndreptaţi doar înspre trecut. Deosebit de interesante mi s-au părut pasajele în care autorul identifică punţi de legătură cu postmodernismul însuşi. Sunt pagini pertinente dar cu adevărat surprinzătoare în care criticul stabileşte cu acribie (fără a cădea însă în păcatul unui didacticism exagerat…) deschideri pe care lirica lui Coşbuc le are în postmodernism şi a manierei acestuia de a percepe şi reda lumea. (Vasile Vidican în Răsunetul cultural, nr. 6, 2013)
 
De altfel, acest volum de corespondenţă, alături de celălalt, Liviu Rebreanu prin el însuşi (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008), realizat de Niculae Gheran în colaborare cu Andrei Moldovan, un excelent mixaj din confesiunile scriitorului, în diferite ipostaze şi situaţii, de-a lungul vieţii, asupra muncii sale de creaţie, dezvăluindu-şi crezul său artistic, dar şi privind viaţa lui privată, mi se par a fi contribuţii esenţiale în studiul vieţii şi operei marelui scriitor. Sunt evenimentele editoriale rebreniene cele mai percutante din ultimii ani, în care, chiar dacă oficialităţile au uitat de fiecare dată să-i cinstească, aşa cum s-ar fi cuvenit, memoria, măcar la momentele de aniversare sau comemorare, critica şi istoria literară şi-a făcut datoria mai mult decât mulţumitor, elaborând studii temeinice şi, nu exagerez câtuşi de puţin, originale, demne de toată atenţia, prin noutatea unghiului de abordare şi interpretare a vastei opere rebreniene, însemnând, fiecare în parte, cum se exprimă autorii volumului citat, într-un Cuvânt înainte, „Paşi înainte în repunerea în drepturi a creaţiei rebreniene în ansamblul ei. (Constantin Cubleşan în Mişcarea literară, nr. 3-4, 2009)
 
Ferm pe ale lui (pe tot ce spune), Andrei Moldovan e un critic tranşant, cu singurătatea şi inocenţa bine apărate. (Al. Cistelecan în Cultura, 24.11.2011)
 
 

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară