Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară











Mihai DRAGOLEA

Data nașterii : 1955-02-13


Click aici pentru a vizualiza Manuscrisul - Mihai DRAGOLEA













 
( 13 februarie 1955, Petroşani/Hunedoara - 6 iunie 2016, Petroşani). Critic literar, prozator. 
Fiul juristului Ioan Dragolea şi al Floarei (n. Cismaru), economistă. Şcoala primară, gimnaziul şi liceul la Petroşani. Facultatea de filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1975-1979). A debutat în revista Echinox, în 1976, din colectivul de redacţie al căreia a făcut parte ca student.
Editorial debutează în 1992, cu În exerciţiul ficţiunii. Eseu despre Şcoala de la Tîrgovişte (Editura Dacia, Cluj; premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor şi premiul Salonului Naţional al Cărţii Cluj). Doctor în filologie al Universităţii „Babeş-Bolyai” (1998), cu o teză despre „literatura fragmentară” (publicată în acelaşi an, la Editura Dacia, Cluj, cu titlul Arhiva de goluri şi plinuri). În 1993 a primit premiul Marconi pentru emisiunile literare realizate la radio. Colaborează la Echinox, Vatra, Steaua, Tribuna, Apostrof, Euphorion, Observator cultural, Contrapunct; de asemenea, la Radio Cluj.
 
Volume: În exerciţiul ficţiunii. Eseu despre Şcoala de la Tîrgovişte, Cluj, 1992; Arhiva de goluri şi plinuri. Literatura fragmentară, Cluj, 1998; Călătorii spre muchia de cuţit. Proză scurtă, Piteşti, 1999;De departe spre aproape. Roman, Piteşti, 2001;Colecţia de mirări, Cluj, 2005; Funcţionar la singurătăţi, Piteşti, 2007.

Prezent în volumul În lumea taţilor, 2004. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Premiul FUS pentru proză.
 
Membru al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Cluj.
 

 
* * *
 
O critică de voluptate, de juisanţă, animată de o empatie dusă la „identificare”, profesează Mihai Dragolea în prima lui carte. Eseul îşi păstrează unitatea de ton pe tot parcursul, dar se şi alimentează din „unitatea” de viziune - şi practică scripturală – a scriitorilor din Şcoala de la Tîrgovişte. Dragolea nu se lasă abătut de la „principiul plăcerii” şi din această cauză refuză canonul monografic, precum şi orice „sistematizare” (sau profesionalizare uscată) a discursului critic, preferînd volutele, parantezele şi reveria. O scriitură lejeră, îmbietoare şi alertă, se mişcă printre „constantele” prozatorilor tîrgovişteni cu sentimentul unei familiarităţi de drept. […] Teza „literaturii fragmentare” din Arhiva de goluri şi plinuri e atinsă deja în cartea dedicată Şcolii de la Tîrgovişte, practicantă ea însăşi a esteticii fragmentului (şi invocată ca argument şi aici). De această dată lucrurile sînt luate mai sistematic (la origine e vorba de o teză de doctorat) şi poetica „fragmentului” e argumentată şi teoretic. Pe scurt, poetica fragmentului, zice Dragolea, „confirmă realitatea, refăcîndu-i chipul” şi stabilind astfel un raport de similiredundanţă cu aceasta. Virtuţile acestei literaturi premeditat fragmentare sînt puse în lumină pe cazul a trei specii marginale (de nu şi paraliterare): jurnalul, epistolarul şi dicţionarul (cel fictiv, fireşte, nu dicţionarele propriu-zise). „Argumentul” face pledoarie pentru literatura fragmentară, dovedindu-i vitalitatea istorică şi explozivitatea actuală (deşi Dragolea nu invocă de partea sa postmodernismul, cam într-acolo trage). Dacă în prima carte principiul disimulat era cel tematic, aici este cel de gen. Studii ale unor specii marginale, pe jumătate literare, pe jumătate putînd să nu fie, eseurile lui Dragolea rămîn în primul rînd fapt de literatură a inteligenţei. (Al. Cistelecan)

 

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară