Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară











Augustin BUZURA

Data nașterii : 1938-09-22


Nu exista Manuscris _ _ Augustin BUZURA












(22 septembrie 1938, Berinta/Maramures - 10 iulie 2017, Bucureşti).  Prozator. Facultatea de Medicină Cluj (1964). Funcţionar la filiala Cluj a USR. (1957-1964). Redactor (1964-1989) şi redactor şef (1989-1990) la Tribuna. Membru corespondent (1990) şi membru (1992) al Academiei Române. Debut absolut cu proză în Tribuna (1960). Volume: Absenţii (1970); Orgolii (1974); Feţele tăcerii (1974); Vocile nopţii (1980); Refugii (1984); Drumul cenuşii (1988); Recviem pentru nebuni şi bestii (1999); Raport asupra singurătăţii (2009) etc.
 
Din perspectiva Stelei Polare, profetul are dreptate: toate sunt deşertăciune. Şi toate nasc spre a muri, de la virusuri la stele şi universuri. Dar, din perspectivă umană, viaţa, atât cât ţi-e dată, nu este deşertăciune, ci o incredibilă minune ce trebuie trăită cu intensitate, clipă de clipă. Cert este că moartea este inevitabilă, că suntem cu toţii singuri şi că viaţa nu are un scop evident, dar depinde doar de noi să fim sau să încercăm să fim ceea ce dorim în puţinul timp ce ne este dat. Poate că suntem doar o etapă în drumul spre altceva, dar important este să trăim fiecare clipă de parcă ar fi ultima. Viaţa, munca disperată şi efortul de a cunoaşte sunt elementele esenţiale ale drumului nostru spre nu ştiu ce sau nu ştiu unde. (dintr-un interviu din Jurnalul Naţional, 2010)
 
Au scris despre cărţile sale: Ion Vlad, Liviu Petrescu, Mircea Iorgulescu, Lucian Raicu, G. Dimisianu, Eugen Simion, Scriitori, Cornel Moraru, Mircea Tomuş, Mircea Zaciu, Caius Dobrescu, Ion Simuţ, Cornel Ungureanu, Ioan Holban, Mihai Zamfir, Marian Papahagi, I. Negoiţescu, Daniel Cristea-Enache, Nicolae Manolescu, Irina Petraş, Eugen Negrici etc.
 
Alcătuită în cea mai mare parte din confesiuni şi alte intervenţii cu caracter monologic, naraţiunea [Orgolii] constituie în ansamblul ei o meditaţie amplă, abruptă, de o rară vehemenţă, vizând istoria şi raporturile acesteia cu individul, cu personalitatea umană, formele puterii în secolul nostru, „cancerul” spiritului agresiv, al egoismului şi prostiei, care nu dispare de la sine... Această clocotitoare ideaţie explică deopotrivă debitul şi cursul de puhoi al naraţiunii, ca şi pasiunea cu care ea se citeşte. (Valeriu Cristea)
Materia epică a romanelor lui Buzura, „substanţa”, nu e prelucrată de un rafinat. Ca şi Breban, Buzura este un nordic, un „barbar”, un autor pentru care contează adevărurile mari şi nu eleganţa frazei, sunetul cuvântului, distincţia rostirii. (Cornel Ungureanu)
Conjugarea celor două sensuri, investigarea abisului lăuntric al subiectivităţii şi aspiraţia de a înfăţişa obiectiv societatea actuală – se poate observa cu uşurinţă, de la Absenţii la Refugii, de la Drumul cenuşii la Recviem pentru nebuni şi bestii. Între cele două repere, între 1970 şi 1999, se desfăşoară o operă deloc uniformă, cu toate aparenţele de păstrare a aceluiaşi ton şi a aceleiaşi problematici. (Ion Simuţ)
Cauza omului şi viaţa, acest „concurs de rezistenţă şi răbdare”, alcătuiesc „subiectul” romanelor lui Augustin Buzura, de la Orgolii şi Feţele tăcerii la Vocile nopţii ori la Refugii. Eroul său, absent cât să se retragă un pas înapoi şi să câştige distanţarea necesară endoscopiei şi reflexivităţii, orgolios în numele libertăţii adevărului personal, ca unul care ştie că viaţa insului o garantează pe cea a lumii, că, altfel spus, copacul hotărăşte sănătatea, vigoarea şi rezistenţa pădurii, ascultă, naufragiat în propria existenţă, voci şi experimentează tăceri dintr-o nedisimulată plăcere şi nevoie a rostirii de sine. Frecvenţa personajului-gânditor şi narator, a celui care nu doar gândeşte ceea ce simte, ci încearcă să simtă ceea ce se impune gândirii sale la un moment dat, este o caracteristică a secţiunii din proza contemporană căreia îi aparţine, cu toată autonomia talentului său, Augustin Buzura. […] Calea pe care înaintează, desfăşurat şi neconfortabil, în sensul cel mai pozitiv al cuvântului, proza lui Buzura, rămâne, în substanţă, una ardelenească, a dreptei cumpene. Nici inoperante anchete hiperintelectualizate, care pierd din vedere viaţa pură şi simplă, nu-l seduc, nici microscopii cotidiene diminuând periculos statura omului nu-l atrag. Omul, ne spune cu fiecare carte scriitorul, cu o patimă a rostirii sfătoase şi subtile nedisimulată, se cuvine să fie, să devină, o „moacă” terestră, frumos şi bine împlântată în pământul acestei lumi, precum o poartă de Maramureş. (Irina Petraş)

A fost tradus in engleza, germana, franceza, chineza, poloneza, slovaca, bulgara.

Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară