(n. 3 ianuarie 1981, Crasna/Salaj). Poeta. Facultatea de Filosofie a UBB Cluj. Echinoxista.
Volume: - Această femeie trebuie omorâtă cu pietre, 2003 (Debut Casa Cartii de Stiinta).
* * *
"Subiectul liric al poetei Dora Bunta, în dezgoliri atroce de sine, se propune a fi ţinta tuturor agresiunilor. Cartea ei de debut, Această femeie trebuie omorâtă cu pietre, ed. Casa Cărţii de ştiinţă, 2003, anunţă încă din titlu o situare existenţială şi morală excesivă. Poeta, prin vîrstă biologică şi spirituală, se înscrie într-o formă de poezie ce a renunţat la limbajele parodicironice ale postmodernismului, optînd pentru confesiunea totală a unui subiect traumatizat în exerciţul celor existenţiale. Lirismul cărţii sale e expresie acută a unei drame a limitelor feminităţii. Paradigma pe care şi-o asumă pînă la masochism subiectul poetic al Dorei Bunta este tîrfa. Identificîndu-se cu modelul, fiinţa lirică, lucidă pînă la despuiere de sine, are conştiinţa scandalului. Tocmai ilicitul condiţiei, din perspectiva celor morale, şi teroarea asumării ei constituie nucleul genetic al poemelor. Poezia ajunge astfel la un lirism produs de o mare neruşinare. Fireşte, neruşinarea numeşte, aici, toate modurile decomplexării şi ale unei libertăţi ce se nutreşte din oprobriu. Intrînd cu trup şi suflet în regimul femintăţii delabrate, Dora Bunta exclude orizontul mîntuirii. Subiectul ei liric e livrat fără şansă, dincolo de masochismul asumat, tuturor torţiunilor: Nu m-am zbătut deloc şi nu am ţipat/ când au venit oamenii aceia cu feţe acoperite/ şi m-au târât de pletele negre pe caldarâm/ până în piaţă/ aici m-au legat de un stâlp/ şi mi-au pus deasupra capului o pancartă:/ „ACEASTĂ FEMEIE TREBUIE OMORÂTĂ CU PIETRE”/ îmi sfâşiaseră hainele ca pielea mea albă/ să ispitească pietrele/ sau privirile grosolane ale beţivilor/ piaţa era deocamdată pustie,/ doar nşte câini îmi dau târcoale înfometaţi/ şi eu ştiam că atunci când oamenii vor veni/ nu va nimeni acolo sa le spună/ cel fără păcat să arunce primul cu piatra. Ştiindu-se că e însuşi locul progresiei generice a răului, acest tip de conştiinţă lirică nu caută justificări. Ea explorează răul lăuntric şi al celor lumeşti cu pasiune de preoteasă atinsă de negre retorici. Elanurile autodevoratoare nimeresc, totuşi, uneori, după ce dezvoltă serii de imagini violente, în explicite locuri comune:Mestec în continuare cartilajul – trompa uterină, esofagul,/ traheile,/ arterele mi se pare că au acelaşi gust/ os crud/ Cordonul e foarte lung/ Mănânc din el de ani de zile şi nu se mai termină/ Mergând aşa la nesfîrşit prin moarte undeva tot ajung îmi/ spuneam/ hârş-hârş-hârş-hârş/ zgomotul se aude tot mai slab/ deşi în jurul meu e noapte de sânge/ când încep să-mi mestec/ propria inimă mă pufneşte râsul//Eu manânc din mine (subl. n.). Fireşte, ultimul vers al poemului e cu totul inutil esteticeşte. Spectacolul crud al autodevorării se diluează, chiar dispare într-un topos poetic. Astfel de situaţii poetice nu reprezintă, totuşi, lirismul acestei cărţi. O afectivitate a serialelor negativităţi, venite în poeme cu real potenţial destructiv, întreţine, pe alocuri retoric, regimul emoţional al cărţii. Limitele imaginarului cărţii, între care se desfăşoară procesul unor violente şi violentate senzualităţi, sînt reprezentate de solaritate şi ofidian. Solaritatea (De trei zile soarele s-a-nmormântat la mine în pântec) e numele unei negre fecundităţi, iar ofidianul e semnul feroce al erotismului, purtînd stigmatele morţii: Şi ce dacă soarele din pântecul meu e negru/ şi mirosul ce-l emană trupul eu e de pucioasă arzândă/.../Beată stau şi privesc cum lumea s strânge în jurul sexului/ tău mare. Alte poeme evocă frisoanele, chiar extazele fără sfîrşit ale feminităţii nesăţioase, doritoare să consume cu totul virilitatea, să fie lăcaşul ei de veci: Chiar dacă ştiu că pe urmă/ n-aş mai avea scăpare îmi doresc/ ca-ntr-o zi să mă pătrundă un şarpe/ Să intre tot în mine şi să se-ncolăcească/ la căldura uterului meu/ vânăt de durere abrutizat la culme/ de recea lighioană divină/ Şi de-acolo să-mi urle în creieri:/ Femeie, eu niciodată nu te-am ispitit/ Eu am rostit adevărul/ Eu am ales acum pântecele-ţi de lut/ ca lăcaş de veci. „Feminitatea cu toate senzaţiile şiroind”, prinsă în deliruri erotice exasperate de propriul lor nesaţiu, demonizată/divinizată de teribile apetituri se vede, adesea, în cartea Dorei Bunta: Vreau să mă lingă taurii sănătoşi/ din care aburesc toate poftele pământului./ Taurii negri şi mari cu ochii roşii/ plini de aripi albe/ Vreau să-mi pună copita pe sân/ şi să râdă umed cu spume la gură/ să citesc în carnea lor adevărul/ da, eu sunt femeia diavol -/ divinul izvor al vieţii organice. Teluricul, purtînd puternice sugestii ale organicităţii stihiale şi solaritatea impregantă de fecunde terestrităţi halucinează imaginaţia Dorei Bunta. (Aurel Pantea, în Familia, sept. 2005)