(n. 22 ianuarie 1970, Întorsura Buzăului, jud. Covasna). Poetă, eseistă. A absolvit cursurile Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1993), unde în prezent este lector univ. dr. la departamentul de Limba română şi lingvistică generală. A publicat articole ştiinţifice în ţară şi în străinătate
Volume: Textualitatea literară şi lingvistica integrală. O abordare funcţional-tipologică a textelor lirice ale lui Arghezi şi Apollinaire (2007) (teza de doctorat a autoarei); Scara. Poezii, Cuvânt înainte de Mircea Borcilă şi D.R. Popescu, 2013.
A colaborat cu poezii la revistele Apostrof şi Poesis.
* * *
„Pe scara care nu vine de niciunde şi nu duce nicăieri, divinul există, în aparenţă invizibil, de multe ori, ca la Homer şi la Shakespeare. (...) Această lecţie a învăţat-o profesoara Oana Boc şi i-a predat-o poetei cu acelaşi nume. Pe scara care nu vine de nicăieri şi nu duce niciunde, pe scara ce nu are nici trecut şi nici viitor, iubirea poate lumina o dimensiune metafizică. (...). De ce fac vorbire despre limitele realităţii şi oglinzile enigmatice ale transcendentului? Pentru că şi iubirea din poemele Oanei Boc ne duce cu gândul la istoria îndrăgostiţilor şi ne îndeamnă să credem că şi pe scara care nu duce nicăieri Dumnezeu n-a murit”. (D.R. Popescu, Cuvânt înainte, Scara)
„Cu totul remarcabilă mi se pare, în acest caz, performanţa poetei, care s-a putut elibera de chingile poeticienei, regăsindu-şi spontaneitatea originară. Vibraţia lirică se produce, desigur, pe fundalul unui vast orizont de cultură, dar puterea sentimentului - iubire, aşteptare, speranţă, duioşie, naşterea dorului şi uimirea, mai presus de toate - se întrupează în imagini proaspete şi de o neobişnuită forţă vizionară. Mi se pare că poezia Oanei Boc se situează, din primul ei moment, într-un orizont în care sentimentul singular şi-a găsit deja vadul spre forma lui proprie”. (Mircea Borcilă, Cuvânt înainte, Scara)
„Poemele sunt variaţiuni pe tema iubirii, asigurând volumului unitate şi forţă. (…). Scara Oanei Boc recompune în trepte o veritabilă ars amandi, Eros fiind prezent cu toate feţele/vârstele sale, de la fiorii dintâi până la rana din iubire şi la presimţirea morţii. (…) Poeme precum Tăcere, Ploaia, Iubirea lui Prometeu, Magicianul sunt tot atâtea bune dovezi că ne aflăm în faţa unei poete căreia merită să-i aşteptăm cărţile viitoare. Performanţa Oanei Boc stă însă în alegerea tonului: fără a ocoli focul şi exaltările iubirii, ea scrie o carte firească şi convingătoare, curată şi armonioasă.” (Irina Petraş, Apostrof, nr. 7, 2013)
„La poeta Oana Boc ne întâmpină un cântec al trăirilor intense, iscoditoare întru sens, de fapt al intuiţiilor trecute printr-un suflet (re)mistificat, un suflet bogat în înţelegere omenească şi cu deschidere suprapământească, o poezie cu sensuri grave, profunde, confirmând adevărul că autenticele creaţii lirice sunt înainte de toate pietre de hotar într-o altă lume, devenită astfel, un fel de realitate în universul cunoaşterii. Acest tărâm cucerit este în cazul poetei Oana Boc unul al meditaţiei în jurul condiţiei iubirii (…). O voce lirică atât de personală, de o remarcabilă siguranţă a formei şi cizelată cu fineţe merită o atenţie specială” (Rodica Marian, Poesis, nr. 7-9, 2013)
o_boc@yahoo.com;
