Călin Vasile Plăcintar s-a născut în 23 octombrie 1968, la Turda.
Studii liceale şi postliceale în acelaşi oraş. Pictor amator.
A debutat, sub pseudonimul Steven Graham, cu romanul Din penumbră, 2010.
Volume: Din penumbră, roman, 2010; Dezrădăcinaţii, roman, 2011 (Colecţia Scriitorii Transilvaniei).
placintartiti@yahoo.com
* * *
Călin Vasile Plăcintar a debutat foarte discret cu un roman semnat cu pseudonim „străin”, Steven Graham, o practică destul de răspândită la noi după 1989. Revine acum cu numele său adevărat într-o carte în care exploatează experienţa sa de român plecat să lucreze în străinătate. Noul său roman (apărut în Colecţia Scriitorii Transilvaniei) interesează în primul rând prin subiect, însă e de spus că autorul, un autodidact cu bune lecturi şi cu o stare de veghe permanentă în faţa cuvintelor, este un remarcabil povestitor. Ochiul său înregistrează detalii ale lumii cu o acurateţe pe care cuvintele se străduiesc s-o egaleze. Deprinderea de a cântări pete de culoare, perspective, umbre, de a lucra atent valorări de detaliu şi de a adăuga tuşe care să rotunjească un „tablou” vine şi dinspre experienţa sa de pictor amator, cu ieşiri în public apreciate. Deşi nu despre uluitoare performanţe expresive şi de compoziţie e de vorbit aici, povestea este bine ţinută în frâu, cu personaje memorabile şi dialoguri fireşti. Prozatorul ştie să vadă, dar ştie şi să asculte, vocile cărţii sale îngăduindu-şi, ici-colo, mici recitaluri ivite din plăcerea de a traduce în cuvinte o anume stare, atitudine, tensiune. Strâmtoraţi şi lipsiţi de Putere, cu acces extrem de limitat la deciziile care pot schimba faţa lumii, eroii săi nu sunt nişte resemnaţi. Ei ţin piept realităţilor dure şi incomode cu inteligenţă, curiozitate, voinţă de a înţelege ceea ce nu pot schimba şi de a-şi perfecţiona situările, dacă situaţia e mai greu de îmblânzit şi ameliorat. Fundalul întâmplărilor – nu lipsite de dramatism, cu o doză de suspans şi cu răsturnări surprinzătoare care ţin trează atenţia cititorului – e asigurat de o fină ţesătură de umanitate, valorile esenţiale ale vieţii comunitare fiind cele care au, de fiecare dată, ultimul cuvânt. Stângăciile şi naivităţile (rare!) se ivesc mai ales în secvenţele sentimentale, căci autorul are o înţelegere oarecum de secol 19 asupra „discursului îndrăgostit”, cu aplecări înduioşate spre cuvântul „frumos”. Motoul (Am văzut un om privind fascinat orizontul. / – E inutil, i-am şoptit. Niciodată n-ai să... / – Minţi! mi-a strigat. Şi a visat mai departe)spune şi el câte ceva despre natura fundamental senină, încrezătoare şi tenace a autorului.
Cartea radiografiază atent înfruntarea dintre două lumi, dintre speranţă şi împlinire, extrăgând ici-colo, în bună tradiţie ardelenească, şi morala evenimentelor traversate: „Atunci, în ’89, eram toţi cuprinşi de euforie şi nu voiam altceva decât să scăpăm de tot ceea ce ne aducea aminte de dictatură. Atunci nu ne gândeam decât la libertatea care ne-a fost refuzată atâţia ani şi care, nesperat, dintr-o dată ne bătea la uşă, aşteptând doar să fie poftită înăuntru...” Tineri din Estul Europei, dar şi din alte colţuri sărace de lume iau drumul Spaniei în căutare de lucru şi de rost. Pleacă împinşi de nevoi şi atraşi de poveştile despre tărâmul făgăduinţei. Acolo au de suportat precaritatea condiţiei de străin („...îşi imaginează cât e de greu să îţi iei lumea-n cap şi să pleci în necunoscut, dar ştie că nu-i uşor nici pentru cei care rămân acasă”), dar au şi surpriza de a descoperi nenumărate asemănări la nivelul omenescului care îi ajută să gestioneze calm şi ingenios diferenţele. Prozatorul îi asistă cu evidentă implicare (cartea are şi dimensiuni autobiografice), dar îşi ia şi distanţa necesară înregistrării imparţiale, intervenind cu deschideri spre general-uman şi exploatând generoasa ofertă a ficţiunii.
Pe scurt, avem de-a face cu o carte care ne dă suficiente argumente pentru a aştepta cu interes urmarea (Irina Petraş)