Elie DĂIANU (9 martie 1868, Cut/Alba – 11 septembrie 1956, Cluj). Publicist. Teologia şi literele la Budapesta şi Graz. Memorandist.

A scris studii despre Biserica lui Bob în Cluj, Eminescu în Blaj, Timotei Cipariu, Gheorghe Şincai, Vasile Lucaciu, Poetul silezian Martin Opitz etc.

În 2010, Ion Moise scoate un volum de Scrieri ale lui  Elie Dăianu.

A înfiinţat şi condus "Răvaşul", revistă culturală ilustrată (săptămânal, Cluj, 1904 - 1910). La redacţia din strada Napoca de astăzi, l-a avut oaspete pe I.L. Caragiale, în vremea când acesta plănuia mutarea în Ardeal. A tradus Supplexul din 1791 în româneşte.

* * *

Un nume aproape uitat, pe nedrept, desigur, este cel al lui Ilie – Elie! – Dăianu. Din producția acestui militant român din Transilvania aparţinătoare la Monarhia Bicefală, Ilie Moise a alcătuit o colecție de Scrieri (Editura Renaşterea, Alba Iulia, 2010, 360 p.), căci protopopul a fost nu doar un om politic important, ci şi un condeier exersat. La numai două decenii după ce Titu Maiorescu persiflase critic stilul şi, mai ales, româna publiciştilor transilvăneni, Dăianu scria elegant şi perfect compatibil cu vocabularul şi cu frazarea colegilor lui din Regat. Surpriza recuperării acestui eseist uitat, pe care manualele îl pomenesc – atunci cînd o fac – exclusiv pe terenul militantismului naţional, este interesul literar al scrisului său. Temele sînt de mare diversitate, nu fără legătură cu actualitatea, dar şi cu ambiţia de a pune lucrurile într-o ordine critică. Articolul scris la moartea poetului bănăţean Victor Vlad Delamarina, plin de plasticitate, încerca să atragă atenţia asupra frumuseţii unei poezii sortite omologării literare a graiului bănăţean. „Da, era poet; necunoscut, necitit de mulţi, dar original. A scris puţin, și tot ceea ce a scris a publicat numai în Dreptatea, pentru că era lugojan, prin urmare bănăţean.// Nu vreau să zic, însă, că ar fi fost separatist, ori local-patriot, cum se gîndesc mulți, şi prin Banat şi pe la noi“. Distincţia între local, regional şi separatist pe care o face Ilie Dăianu, nu este nici acum la îndemîna oricui, darămite în contextul dominaţiei străine, cînd sloganul unificator, fără a fi unicul circulant între românii din afara Ve­chiului Regat, devenise foarte popular, pregătind unirea cea mare din viitor. […] Galeria de portrete selectate de Ilie Moise include şi figuri mai cunoscute, precum Gh. Şincai, Timotei Cipariu ori Ioan Micu Moldovan („Moldovănuţ“). Atenția lui se îndreaptă însă, cu egal interes, şi către figurile de prim-plan ale celor angajați în confruntarea politică, precum Vasile Pop, al doilea preşedinte al Astrei, Amos Frîncu („stegarul ideal“), Vasile Lucaciu („preotul luptător şi prigonit“) şi chiar Ieremie Valahul (1556-1625), „un sfînt român pribeag“ (Ovidiu Pecican, în Observator cultural, sept. 2010)