Apasă aici pentru a revenii la pagina anterioară


009_Dan_Herciu


Dan Herciu, Taxa pe viciu, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009. Dan Herciu îşi stăpâneşte perfect ritmurile şi cadenţa, relaţia sa cu textul e liberă şi netensionată, dar şi inducătoare de nelinişti. Ca în jam-session-urile lui Jack Kerouac, de pildă, versurile sunt monotone şi surprinzătoare în chiar aceeaşi clipă, naive cu tâlc, precum refrenele de jazz, improvizate cu schepsis. Libertatea lor are o undă de disperare în fundal căci nimic din lumea mare nu li se supune. Manifestul liric subsidiar deconspiră semnificaţia majoră, în ordine existenţială, a derizoriului, a minorului, mizând pe comunicarea i-mediată, de o sinceritate jupuită, a secvenţelor traversării zilelor şi nopţilor (Irina Petraş).





A obţinut Premiul Niram Art pentru Poezie - trofeul RefleXos decernat în colaborare cu Cercul Poetic Reflecţii din Madrid (iunie 2010).



* * *



Tandru şi jovial, serios şi superficial, sfidător şi receptiv la reacţiile celorlalţi şi întotdeauna pornit pe ghidoşenii, calambururi şi poante, bravând adolescentin, tachinându-şi iubita, până la eclipsarea ei – într-o asemenea grilă pare posibil a-l încadra pe tânărul poet hârtibăcean, Dan Herciu, grilă pentru care am o adevărată obsesie! Lipsit de scrupule, disperatul „în cauze de iubire” recurge la gesturi spontan de şocante şi căutări halucinante prin spaţii labirintice create prin propriul său interior, urmare a unei gestici, uneori bizare, de boem irecuperabil. O atitudine rebelă, (din arsenalul optzeciştilor), o criză de adaptare, specifică, în fapt generaţiei sale, completată de o ironie amară şi percepţii ironice, modalităţi de atenuare a reflecţiei grave, către care realitatea ar putea să tenteze; acestea par să fie câteva din drumurile pe care autorul le străbate, în redescoperirea propriului său univers (Gherasim Rusu Togan)



Instantaneele, scurtmetrajele şi improvizaţiile lui Dan Herciu, dincolo de o aparentă duritate a expresiei, mustesc de candoarea unei vârste de aur a sentimentelor, prezentă ca potenţialitate (sau ideal iluzoriu) în sâmburele fiecărui poem despre dragoste. Pentru că Herciu nu scrie poeme de dragoste, ci întotdeauna despre dragoste şi, cu toate acestea, prozaismul ori depoetizarea nu sunt niciodată scopuri în sine, ele fiind doar mijloacele prin care-şi motivează sentinţele (uneori exprimate voalat, alteori, direct) asupra acestui sentiment care tulbură, aprinde, înfurie, scârbeşte, rutinează, plictiseşte. Obiectele care rămân în urma unei despărţiri, alături de amintiri (ca şi cum amintirile s-ar materializa sau obiectele s-ar transfigura, volatilizându-se în camerele organice ale memoriei), lasă impresia că acumulează între ele o tensiune colosală, iar nucleele lor, încărcate cu energia amintirilor, sunt pe punctul de-a fuziona la rece. E aici o tristeţe a obiectelor lăsate în urmă de cineva (cum sunt scaunele goale din tablourile lui Van Gogh sau eşarfa, vaza şi bomboniera din poemele lui Iustin Panţa), peste care curge, incandescentă, lava unei euforii a primului sentiment erotic. În urmă rămâne liniştea, după ce amintirile se incinerează – liniştea cu simplitatea ei complicată. Tonul nu e unul sentenţios, ci e presărat cu ironie şi autoironie, într-o înţelegere a seriozităţii jocului – un joc între moral şi amoral. Dacă în amoralitatea acţiunilor constă viciul, atunci taxa plătită poate fi pierderea acelei moralităţi a sentimentelor după care personajul din aceste poeme tânjeşte (Mihai Curtean)



 


 





Categoria : Biblioteca
Data adăugării : 2011-01-06




Apasă aici pentru a adauga produsul în coşul dumneavoastră de cumpărături


Recomandă unui prieten

1448 afișări